Arhon 1

1

— Nu cumva, astăzi este marți, neobrăzatule!

— Trei ceasuri rele, Padre!

— Padre, e mă-ta! Mie să-mi aduci banii ce mi se cuvin, auzi!

— Da, Padre, numai că enoriașii ăștia ai tăi nu prea știu cum să-i facă.

— Păi nu le-am spus odată?

— Lumea e uitucă, Padre!

— Păi atunci, adu-le tu aminte!

— Cum? Doar mă știi, sunt atât de milostiv!

— Sărut mâna, tată!

— Tu ce mai vrei? Și de când îmi dai tu mie… să-și… aibă a ta? Ptiu! Că nici nu mai știu să vorbesc cu voi, derbedeilor!

— Da' ce, ce… că nu mai înțeleg nimic!

— Ia-o ușor, că nu mai are bani.

— Aoleu! Eu care am nevoie urgentă de…

— Tot pentru un avort!?

— Da, de unde știi?

— Auzi, Padre, cică: „De unde știm?"

— Știm, pentru că altă minciună nu mai ai; de la un timp, se vede treaba, că nu am decât un fiu care mai ține la mine.

— Apropo, Padre, da' eu nu-ți sunt fiu!

— Taci, Andrei! Și nu mai îmi spune… așa!

— Apropo! Andrei, n-ai niște bani până se trezește tata din ale lui? Văd că ați luat-o pe ale bisericii.

— Deja sunteți cu toții datori la mine, iar eu nu mai am lichid nimic.

— Păi, de ce? Tu aveai întotdeauna câte ceva pus deoparte.

— Lucian, nu te mai scânci ca un copil; cred că este cazul să pui preț pe banii tăi, asta dacă știi să-i faci.

— Ce-are ăsta, tată?

— Nimic, Lucian. Cred că a dormit cu una pe care nu a lăsat-o gravidă, ca tine, iar de muncit chiar știe să o facă, nu-mi stă cu laba întinsă.

— Păi nu este angajat pentru asta? Că nu mai înțeleg nimic!

— Lucian, în primul rând, el nu îmi este angajat, iar după toate astea, el face de fapt toți banii. Așa că, la muncă, lepădătură!

— Și cu fata ce fac…

— Dacă nu-ți dă „păsărică" decât pe bani, înseamnă că e bună pentru altceva decât o relație. Du-o la produs!

— Tată!

— Uite vezi, de-asta Andrei îmi spune „Padre", pentru că nu-i sunt tată, derbedeule!

— E bună porecla, dar este un pic cam deplasată pentru ceea ce facem noi.

— Da' ce facem noi, derbedeule? Plătim fete ca să le avem! La vârsta ta, nici nu-mi trebuie buletin să am o fată!

— Padre, mai ușor! Să nu-ți sară vreo glandă de la locul ei.

— Andrei, poți să mă lași cu tata? Am ceva de discutat.

— E casa voastră, da' eu bani moca nu mai dau la nimeni. Am plecat, Padre. Ai grijă de fiu-tu, nu de alta, da' e păcat de sămânța aia.

— Nu mai îmi spune așa! Nu este nevoie să pleci; oricum, poate că discuția o să te privească și pe tine.

— Dacă ai vreun plan, ceea ce nu cred, poate că aș rămâne. Așa că plec și te las cu fiul tău…

— Dacă mai pronunți odată, nu știu ce-ți fac!

Cam așa începea o zi la nenea Mardare, cum i se spunea prin partea locului. Mai ales noi, cei care mai aveam treabă cu el, eram tare smintiți la vremea aceea, dar asta era viața. Mardare, de fapt, era o lichea care făcea bani din orice: de la obiecte pe care le băga într-un amanet care numai amanet nu arăta, până la fete ce voiau să facă bani din prostituție, dar nu de pe marginea străzii; asta nu mai era la modă, pentru nenea Mardare, avea gena asta în sânge. Participai foarte bine la chermezele lui, dar nu oricum; ele, de fapt, erau un fel de agente, ceva împrumutat de la televizoarele la care nu aveam timp să ne uităm, cel puțin eu sunt unul. Deci, ele erau colectoare; în afară de banii pentru cele pe care le făceau oricum, dar fiind un privilegiu, nenea Mardare, le cerea un serviciu pentru a presta în casa lui, și anume de a-i trage de limbă pe așa-zișii prieteni ai lui Mardare, sau terți, despre treburile lor murdare pe care le desfășurau. Fetele nu luau bani de la cei cu care le plăcea să se culce; totul era o înțelegere între invitați și Mardare. Iar ele, dacă primeau câte un bacșiș sau un colier, ceva (asta dacă erau pe acolo cunoscute ca făcând ceva foarte bine), era partea lor, iar cei care beneficiau trebuiau să pună bani într-o urnă, ce era un fel de strângere de fonduri din care se mai duceau către societate. De ce să mint? Dar nu toți, mai ales la spitale sau cazuri speciale de care îi păsa inimii lui Mardare. Eu scoteam castanele din cuptor; asta era treaba mea, adică duceam ceva scrisori pe care le ticluiam după spusele fetelor sau, după caz, optam pentru primele ce le obțineam de la secțiile de poliție, asta dacă știam că omul era pentru asta sau, de obicei, un zgârcit care nu avea nas de societatea noastră. Bineînțeles că bani îi ceream tot pentru spitale, de exemplu, pe care îi filtram oarecum cum voiam noi, pentru nevoile noastre. Nu toți erau milostivi; așa ajungeau să fie obligați de avocați, pentru ceea ce aveau de mascat, să plătească mult mai mult decât nouă. O să spuneți că acesta este un șantaj ordinar, dar poate că banii aceia nu erau chiar atât de albi pe cât ar vrea unii să creadă. Așa că, din multul lor, puteau da o taxă ordinară pentru a intra în cercul nostru – să-i zicem așa, nu am găsit altceva mai bun.

— Tăticule, n-ai nimic în cutia milei?

— N-am, Lucian. Au început să cam plece cei care ne plătesc pentru…

— Poate că ne trebuiesc ceva fete mai bune.

— Fetele nu sunt obligate să facă asta; doar dacă ele vor să se distreze, n-au decât. Aici nu este casă de…

— Asta ar mai trebui! Ai dreptate, destul am tras cu…

— Taci, să nu te mai aud!

— Tăticule, da' cum de Andrei are tot timpul bani?

— Este econom, una, iar a doua, ne face unele servicii pe care niciunul din noi nu ar fi în stare să le facă.

— Adică, că doar musculos nu este; cum stoarce el banii de la cei care, de fapt, nu vor să plătească?

— Verbal, ceea ce tu nu ai puterea asta, una, iar a doua, nu te-aș lăsa să te implici, dacă mă înțelegi. Nu de altceva, da' nu ți-ar sta bine la răcoare. Andrei păstrează bani pentru avocați; exemple are, slavă cui știu eu, de la clienți. Unii chiar se întorc după bulău la chermezele noastre; zic ei că fetele sunt mai curate decât pe centură, ceea ce este adevărat, pentru că sunt niște dezaxate care nu pot să o facă în societate, doar pentru că ar fi luate drept…

— Știi ce nu înțeleg eu? Care este aportul lui Andrei, de fapt?

— Acela că el nu mi-ar pune o astfel de întrebare după toată discuția asta. Iar dacă el face un om să se întoarcă în casa asta pentru a participa cu ceea ce noi numim „taxă de intrare", pe care o folosim în cele mai multe cazuri pe consumabile, din care el trebuie să ia procent, de bună seamă, pentru că nimeni nu ar avea atâta tupeu să intre în casa ursului.

— „Bârlog" se numește, tată. Da' el nu este angajat?

— Nu. Eu care credeam că te-am făcut cu o femeie deșteaptă, da' se pare că nu…

— Mama m-a părăsit la naștere, ducându-se în lumea celor drepţi, iar cu deșteptăciunea, las-o mai domol. Eu unul nu aș face casă cu un…

— Hai, zi, de ce nu-ți faci propria afacere dacă tot te crezi așa deștept!

— Tată!

— Da, iar femeia era avocat!

— Cum s-a întâmplat? Aș fi curios, poate aplic și eu asta?

— Tu… aplică mai bine la altă poveste. Suntem totuși în era în care prezervativele sunt pe toate străzile, Lucian.

— Poate că ai dreptate, da' eu totuși sunt de părere ca Andrei, să nu mai ia procent.

— Dacă ne dăm la el, este posibil să fim excluși ca niște căcați. Poate că nu este chiar atât de deștept pe cât îl cred eu, doar pentru că se mulțumește cu procentul și nu ia toată pâinea, Lucian.

— Ar fi în stare?

— Nu știu. Poate crede că Mardare are vreun cuvânt de spus, dar nu este decât un pârlit care beneficiază de bunătatea lui, de fapt. Unul căruia i s-a dus buhul că a făcut un copil cu o burghezoaică care, dacă ar fi supraviețuit, probabil s-ar fi trezit din visul urât, plecând cu primul tren.

— Nu cred că am auzit toate astea.

— Ba să le auzi, pentru că toate pe care le greșești tu îți sunt acoperite tot de dragul lui Andrei.

— Și pe aia cu Maria?

— Mai ales pe aia. Nu vinzi castraveți la grădinari. De fapt, noi nu facem altceva decât să adunăm bani pentru obiective caritabile, fiule. Asta facem noi în fața societății.

— Eu care credeam…

— E bine să mai crezi câteodată, că nu știi cum te ia curentul, niciodată!

— Deci, nu ai niciun ban?

— Nu, doar dacă luăm ceva de la Andrei.

— Împrumut? Că mi s-a părut că aud altceva.

— Numai împrumut. Nu-ți permiți să-i fii dușman ăstuia, iar dacă te-am făcut cu o avocată, asta nu înseamnă că i-ai luat mintea ei, chiar dacă ai mai pus mâna pe o carte.

— Mai mult de joc. Deci suntem la mâna necăjitului ăsta.

— De ce este necăjit?

— Așa, spuneam și eu, uitându-mă în curtea lui.

— Nu-ți permit! Lepădătură! Ieși afară!