Erika Eugenia Keller

purtăm dialogul prin mesaje
ca pe o sabie de coduri
tăind prin firewall-ul inimilor. Mulțumesc din inimă pentru aducerea minte a revederii, pentru ochiul dv critic care nu uită și pentru rafinamentul observației – da, poate că unele expresii, precum sabie de laser, își cer o regândire mai profundă si de aceea am notat mai sus o inlocuire ( va fi sigur inlocuita dar nu aici pentru ca imi e teama ca pierd stelutele la care tanjeam enorm in urma cu multi ani). Mi-a prins bine această lumină proiectată de dv pe text, ca un reflector cald si taios în același timp. M-au amuzat si am zâmbit larg la comparațiile dv – de la Tanța și Costel până la Fahrenheit-ul lui Truffaut. Îmi pare că dv imi cititi nu doar textul, ci și umbrele din jurul lui. Da, poezia aceasta e o revoltă blândă, un manifest pe ton calm si cuminte împotriva deconectării, superficialității și algoritmului care ne fură incet, incet.

Cât despre montajul radio... dv ati stârnit ceva viu în mine. Vocea e timidă, dar inima e curioasă. Mă tentează gândul – și da, pot trimite vocea. Cu tot cu tremurul ei. :) Ma faceti sa ma simt

Vă mulțumesc domnule Ionut Caragea, va multumesc mult pentru cuvintele frumoase, generoase. Aprecierea venită din partea unei voci ce a conturat și a legitimat poezia Cyber în România mă onorează profund. Continuitatea se naște din comunicare, din dialog, iar pentru mine, mesajul lasat de dumneavoastra e un nod de conexiune esențial.

Doamnă Ottillia, vă mulțumesc!
Am scris cu degetele încărcate de soare, dar tastatura mea scotea emoji-uri care plângeau pe dinăuntru.
Printre coduri și gânduri criptate, am găsit un colț de cer unde internetul nu prinde… dar apusul da!
Mă loghez în fiecare zi la sufletul meu și sper să nu-mi uit parola de visare.
Pixelii mei dansează pe o plajă de lumină, iar poemele sunt doar selfie-uri ale inimii, fără filtru.
Vă trimit un cloud plin de recunoștință și raze haotice!

Poemul este un declarativ testament al nostalgiei, iubirii filiale și maturizării dureroase, o baladă metafizică în care cifrele(iubesc matematica), merele și fântânile devin limbaje ale unei vieți trăite între miracolul iubirii și nevoia de recunoaștere. Dv redati cu autenticitate o stare de dizolvare în matern, pendulând între memorie și vis, între raționalitate binară și sensibilitate intuitivă, în care chiar și dragostea e pusă sub semnul întrebării matern.Apa din cană – simplă, dulce, „ca parfumurile din stupi mari” – este transfigurată ca lichid amniotic, vin sacramental sau poțiune a memoriei, ceea ce amplifică ideea de renaștere și legătură invizibilă dintre mamă și fiică.Pictura românească (Grigorescu, Luchian) este invocată pentru a conferi poeziei o dimensiune etnografică și sacră, în care mama e redată ca într-un tablou rural mitic. Carul lent, marama roșie, cireșele și stejarii devin simboluri ale permanenței și ale ciclicității vieții.Poemul este o confesiune lirică densă și elegiacă, construită în jurul figurii materne, cea mai puternica relatie MAMA-FIICA.Figura mamei, transfigurată pe rând în icoană domestică, zeitate rurală și pictură de Grigorescu, devine un reper stabil dar în același timp, greu de atins în realitatea trecătoare.Cifra 10,iubita si dorita cifra 10, ca simbol binar al perfecțiunii matematice și al dualității (1 și 0), devine punct de plecare pentru o meditație asupra valorii, identității, feminității și rostului.Las cu drag o steluta pentru cat de bine este redata poetic acest conflict interior între vocea mamei și vocea propriei deveniri.

Poemul are o voce distinctă și matură, capabilă să articuleze durerea fără patetism, să evoce absența cu tandrețe, și să sugereze sfârșitul fără disperare.Exodul capătă dimensiuni simbolice: o călătorie fără destinație clară, marcată de efort și oboseală colectivă.Orașul apare caun loc al greutatii, o entitate devoratoare – un loc al sfârșitului lent, o metaforă a alienării.Serpuit construita, urmareste firul de umanitate și de rădăcină care însoțește eul poetic pe tot parcursul.Imaginarul este puternic vizual și senzorial, dar filtrat printr-o estetică a resemnării și melancoliei:„lumina alunecă peste calea ferată / ca o lamă subțire” – imagine tensionată, violentă în tăcerea ei, dar rafinată, „mirosul umed al copacilor bătrâni” – apel la simțuri pentru a reactiva amintirea, „umbrele unor câini care nu mai latră” – tăcerea devenită prezență spectrală si nu doar. Poemul e alcătuit fragmentar, în secvențe libere, marcate de inițiala r., aceasta persoana misterioasa (dialog cu o persoana apropiata dar absenta. Tot poemul este pe un ton grav, blând, profund introspectiv. Eul poetic nu strigă, nu disperă – meditează, rememorează, constată.Las o steluta pentru aceest poem placut sufletului ce poate fi citit și recitit cu noi nuanțe de fiecare dată.

Poemul meditează asupra absenței și a neperceptibilului — ceea ce lipsește nu e ceva concret, ci ceva ce nu poate fi văzut sau auzit. Este un poem despre limitele simțurilor și despre dorința de sens dincolo de ceea ce este vizibil/audibil.Aerul apare ca un mediu al revelației iar finalul atinge bine deoarece finalul aduce o transfuzie între Eu și Dumnezeu – cine pe cine modelează? Apare ideea că ființa umană conturează neființa, dându-i formă — aproape un paradox de creație inversată.Ființa începe să se destrame, se teme că neființa se insinuează prin ceilalți. Revenirea la corp, la pipăire, este o încercare de anxioasă reîntrupare – „să le iau iar în stăpânire.Identitatea care se destramă în absența sensului și încercarea de a reîntemeia ființa prin simțuri.Poemul e profund reflexiv și metafizic, cu o tensiune între lipsă, percepție și identitate. Las o steluta pentru poemul ,,începutul absolut, poate chiar înainte de formă sau sens''

Eu vad un poem ce pornește dintr-un spațiu domestic, recognoscibil: „păsări oftalmice îmi cîntau la geam” — o imagine halucinantă, dar aparent calmă. Apoi, apare intervenția banalului: „vin instalatorii ca magii de la răsărit”, adică banalul este ridicat la rang de mit.Apoi un haz de necaz, autoironie sub forma de pasivitate interioară: „eu nu rîdeam nici nu plîngeam” — o stare de apatie sau suspendare emoțională, un gol afectiv care contrastează cu haosul sau absurditatea din jur.,,păsări oftalmice”:un construct neașteptat: păsări care au legătură cu ochii, privirea, poate chiar cu „a vedea” interior. E o imagine psihedelică — o sinestezie a simțurilor.magii de la răsărit” = instalatorii:
Transformarea meseriei într-un simbol religios subversiv. Magii aduceau aur, tămâie și smirnă — aici aduc „chit” și cîntă „leru-i ler”. Se creează o parodie a sacrului.„țeava rămîne spartă și exhaustivă”. Chiar dacă intervin „magii”, ruptura rămîne — o metaforă buna pentru o traumă sau o fisură existențială ce nu poate fi „reparată” cu mijloace lumești. „Exhaustivă” accentuează epuizarea, suprasaturația.De fapt toata poezia este un amestec ce creează o tensiune comică, dar și o reflecție serioasă despre nevoia de sens într-o lume în care nu mai funcționează „țeava”, nici versul, nici emoția. Ce vad eu si mai mult in poem? Sublinierea acestei lumi defecte in care traim,o lume defectă, defecta în care până și mecanismele de bază (țeava – ca simbol al infrastructurii concrete), mijloacele de expresie (versul) și resorturile interioare (emoția) s-au gripat.Poem al unei lumi absurde și fisurată, în care banalul devine mit, iar versul — singura formă de reparație posibilă — e și el bolnav; totuși, din fisură, apare o promisiune criptică de regenerare.

Pentru forța necruțătoare a limbajului, pentru luciditatea care sfâșie și imaginația care reconstruiește o lume din fragmente crude — această magică stelută vine ca recunoaștere a unei voci literare care nu se teme de adevăr, nici de umbre. Un text ca un strigăt în abis, care rămâne. Felicitări!
Acord steluta galbenă pentru portocala visului decojită de suferință.

Pentru emoția reținută, pentru finețea observației și pentru puterea discretă cu care acest poem mă scoate, pentru câteva clipe din timp – ofer această steluță cu profundă apreciere. Un poem tăcut, dar vibrant, asemenea profesorului căruia îi este dedicat.

O reverență tăcută în fața vocației pedagogice autentice – aceea care nu doar formează, ci atinge ființa și o transformă.

Poemul dumneavoastra, domnule George Pașa, ne duce catre o meditație delicată asupra întâlnirii cu geniul artistic și cu acea formă rară de prezență care transcende timpul, aici, întruchipată aici de figura unui profesor. Subtilă și tandră, vocea dumneavostra poetică, domnule George Pașa, urmărește firul unei trăiri intime, în care ne primiti si pe noi, cititorii dv, in care gesturi simple, aparent banale – „ața sa trecea prin cele mai diverse note” – devin poarta spre universuri spirituale elevate, dincolo de …Apoi ironia blândă („nu mustăci, Geo!”) temperează reveria, dar nu o nu ii scade din traire; dimpotrivă, o umanizează. Profesorul devine o prezență aproape sacrală, capabilă să „compună ceva” sau să audă „vreo fugă de Bach”, să nască armonie din gesturi cotidiene. Muzica – sugerată prin „ritornelă, nocturnă, menuet” – devine limbajul invizibil prin care ființa se exprimă dincolo de cuvinte. Finalul poemului dv trăit este profund metafizic. Alături de profesor, „trăiam ieșirea din timp” – o frază care spune totul despre acea experiență de balet, de grație, în care cunoașterea nu este doar transmisă, *ci trăită*. „Zvâcnirea ființei” urmată de „resemnarea întoarcerii pe pământ” marchează revenirea din starea de grație, o întoarcere de la starea melancolică la starea reala. Poezia dv. e o odă discretă adusă mentorului și momentului suspendat pe care îl creează: un profesor care nu predă doar informație, ci oferă *întâlnirea cu sensul și frumusețea*.

da, asa este, da, pe agonia.ro, nu există singurătate, nu există oameni neauziți.:)

...adica eu pot acorda magicele stelute galbene? O, câtă încredere și câtă responsabilitate. Aprecierea dumneavostra m-a atins. M-ați încurajat să merg mai departe. Poezia va fi iar in viata mea!

Va multumesc frumos pentru comentarii, ma ajuta!
Domnule George Pasa, multumesc mult, nici nu mai retin ce nivel de acces aveam in anii trecuti. Nu am recitit inca regulamentele, sigur s-au schimbat multe. Promit că voi reveni asupra textului.
Domnule Ionut Caragea, vă multumesc ca mi-ati scris, chiar aveam nevoie să aud asta, sa inteleg cum se aude in celalalt ce voiesc sa spun.Promit că voi reveni asupra textului.Am facut rapid putine modificari dar mai trebuie.
Domnule Nicolae Diaconescu, ups, dur comentariu mi-ati lasat insa cuvintele dv au fost oglinzi, nu lovituri. Le primesc cu recunoștință! Promit că voi reveni asupra textului.

Un poem de penitență și nădejde, în care efortul suferinței se transfigurează în zbor, în mântuire.Un mare impact il au versurile -„sânge și sudarea, care îmi vor curge, le voi lăsa ca să se-mbibe-n cruce” – o imagine christică dureroasă, dar profundă/„precum un orb, doar de instinctul său” – încrederea totală în ceva nevăzut, un abandon mistic. Tonul poemului este solemn, aproape psalmic. Versurile curg ca o rugăciune scrisă în stări de profunzime spirituală profundă.Revin cu drag!

Este o poezie profundă, subtilă și foarte reușită, are o calmă durere lucidă și o eleganță fragmentară, iar forța ei stă tocmai în aparenta simplitate care ascunde straturi de sens. „litera nimănui / nicăieri / nicicând” – creezi un alfabet al absenței, al retragerii, iar tăcerea devine un limbaj în sine.Apoi „tac atât de cursiv” – un paradox poetic memorabil: înveți tăcerea ca pe o limbă vie.„cu toți cei / ce nu-mi mai sunt” – finalul e un regal prin tăcerea pe care o face universală, împăcată, dar nu rece...,,deschideți sternul la pagina cinci” – o imagine șocantă și simbolică: trupul devine carte, vulnerabilitatea devine lecție. „vom învăța să uităm chipuri” – o inversare a normalului (în mod obișnuit învățăm să reținem chipuri, fetele oamenilor), cu rezonanță profundă în traumă și vindecare. „nume le ștergem din piele / cu apă și vin” – un gest de purificare, dar și de sacrificiu inversat. Apa și vinul devin simboluri ale uitării, nu ale comuniunii". Placut, revin!

Domnule George Pasa, sunt binevenite sugestiile dv insa nu pot modifica aici in text(imi amintesc ca in regulament era scris ca daca modifici textul atunci pierzi stelutele si nu vreau, ele mi-au incalzit sufletul). Ma revansez data viitoare. :)

Un poem bland și lucid — o emoție care nu mai are nevoie să se agite, pentru că știe cum e viata, stie cum este trairea omului. De fapt este un poem - intimitate, da, intimitate fără febră, dar cu o profunzime care atinge sufletul: o recunoaștere, un fel de a fi împreună în același timp și tăcere. Il percep ca un poem al adevarului simplu și adânc cu sublinirea ideii ca E un adevăr simplu și adânc. Dialogul nu e despre conținut, ci despre prezență, vibrație, acordare

Aveti cu adevarat un poem existențial lucid, cu o estetică postumană și onirică, extrem de puternic în tăcerea sa densă. Aveti aici un poem precum o sinusoida, eu asa o simt, precum viata, sus-jos, jos-sus,aveti o scriitura precisă, dar și fragilă în același timp — de parcă fiecare imagine ar putea oricând să se destrame sau să se aprindă.Eu care sunt o fricoasa /visator-curajoasa cu multe blocaje mentale ma regasesc atat de bine in ,,va acoperi frica” / „sub ea, corpurile se vor păstra suple și reci” — zăpada nu e doar un element natural, ci un văl al atitudinii, o conservare a fricii, o amânare a confruntării. Înghețul devine mecanism de supraviețuire si frica nu e înlăturată, ci doar acoperită — și asta e de fapt- o frică mai profundă: frica care rămâne dedesubt, înghețată, conservată. A nu o confrunta direct e un mod de a o accepta pasiv, ceea ce e devastator în sine...dar asa e viata.

Poemul are o forță viscerală și o scena aproape ritualică — un amestec de foame, trup, dorință și gol. Va jucati cu simbolurile hranei, cu carnalul și cu vulnerabilitatea în același timp în care dv creati o senzație de sfârșit iminent, de decădere lentă și sacrificială.Iubesc finalul poemului, da , iart versul final e devastator: „Cred... Murit-am într-o vineri, sau mai mort sunt miercurea.” — aici simțim o confuzie temporală, dar și o resemnare absurdă în fața morții continue. Nu mai e o singură moarte, ci un ciclu.