masă pentru două persoane și un gol venit de nicăieri

noi doi, într-un separeu, și un gol venit de nicăieri, ca un

glitch pe coloana sonoră a unui film din alte timpuri.

în jur, doar fum și rumoare. printre sorbituri de cafea,

ți se strecoară pe chip umbra unui vis indolent, drezină

sosită să repare ceva din ambiguitatea ființării printre

perdelele de fum.

îți dai părul de pe frunte, ca și cum ai îndepărta o îndoială

mai veche, se vede după cum fața ți se înseninează deodată,

ai vrea să-mi spui ceva, dar amâni și tot amâni, în speranța

că nimic nu se va risipi atât de repede, că mai există șanse

pentru alte și alte revederi.

apoi, dintr-odată, îmi cade fisa: eu trebuie să încep discuția.

și nu contează ce subiecte de dialog avem (știți și voi câte

nimicuri își spun cei îndrăgostiți!), ci rezonanța între suflete,

cel puțin când văd cum ți se umflă pieptul când vorbești,

cum gesturile devin tot mai largi printre șoapte.

ne retragem când se lasă cumpăna înserării, lăsăm în urmă

golul acela. vor veni alții să-l umple.