singurătate-n doi

singurătatea- nu e absența celuilalt,
ci prezența ta răsunând prea încet în tine.

e un pian dezacordat într-o casă părăsită,
ce mai plânge doar când vântul
atinge clapele vechilor amintiri.

e un pod construit doar pe jumătate,
rămas suspendat între două maluri de tăcere-
deseori două prezențe
fiecare strigând în sine.


visurile noastre plâng fără să știe unul de celălalt

e o carte deschisă cu multe pagini goale,
unde literele s-au temut să se scrie singure,
stau cuminți ascunse în umbră
o carte fără scris,
în care ecoul cuvintelor se teme să pătrundă.

e o sumă de întrebări uitate sub praful speranței,
ce nu mai găsesc drumul către adevăr
rătăcite printre ecourile așteptării unei conexiuni.

e ceasul ce -și pierde orele,
bătând doar să spună că încă pulsează,
doi sub același acoperiș,
suflete tac fără răspuns,
într-un spațiu unde timpul nu mai știe să meargă.

nu lipsa vocilor apasă,
ci liniștea dintre cuvintele noastre ce nu se mai ating.
nu golul locurilor din jur ne doare,
ci căldura care nu ne mai pleacă din priviri.

suntem umbre care se ciocnesc,
dar nu se îmbrățișează.

simți?

suntem ca niște vase comunicante
în care nu curge nimic.
stăm lipiți dar cu sufletele încuiate,
fiecare cu cheia pierdută în alt vis.

cât de ușor e să fim alături,
cât de greu e să fim împreună.

privirile ni se ating,
dar nu se recunosc.


suntem continente apropiate geografic,
despărțite de un ocean de frici, de dezamăgiri.

suntem vechi atingeri,
cu răni ce se ascund sub piele-

cât de adâncă e prăpastia dintre „a fi” și „a fi văzut”.

e ca și cum am trăi cu fețele lipite de geam,
dar cu mâinile legate în spate.

înțelegi?

bunicii noștri, izvoare curate,
noi doi, vase frânte căutând sensul în cioburi.

care e prețul unei priviri ce evită să vadă adevărul ?

ne-adunăm rănile în palme cuminți,
autonomi, dar străini de-a fi împreună.
ne-a fost dată libertatea —
fără cheia inimii celuilalt.

vezi, acasă e acum doar un cuvânt fără ușă

ne blazăm, ne răcim, ne rupem încet,
și iată-ne pierduți, plutind în tăcerea distanței.
singurătatea obişnuinţei nu șterge praful plictiselii,
ci îl adună, în labirintul zilelor fără suflet.


ce-i de făcut? să țesem cu mâini tremurânde,
până firul devine drum.
să pornim, chiar șovăind,
către tinerețea sufletului,
acolo unde soarele n-a uitat
să încălzească.


mă auzi? mă vezi? înțelege-mă, îmi e atât de dor de noi