Temeri sclifosite

Nene Anton, iată, recunosc, serioasă,
că-n poem, sensibil, cânți exhaustiv.
(M-ai lăsat chiar mască, pe nepusă masă,
De-ți răspund cu rime, clar, comprehensiv)

Pentru ritmul clasic, pentru tot aleanul,
lerul sincopatic, endecasilabic,
semn de stea aș pune, da-i monosilabic,
și mă tem că Pașa scoate iataganul

...și uite-așa, Shehereflorina, sfioasă, tăcu.

eu am mai citit ceva asemănător, e drept că nu în româneşte, ci în croată, cum nu ştii croate clar că nu ai copiat, aşa că cinste ție. Bună prozodia, inedite alegerile lexicale, iar când vine vorba de autoironie mai mare ca tine poate e doar Bobonete. Dar totuşi ai şi un punct sensibil la nivel logic. Adică tu, eroul, eşti un tip modest, care îşi ştie lungul
nasului şi cu toate acestea tu dai la rațe cannabis şi nu buruiannis drumensis, cunoscut drept cânepa de bordură. Şi treci prea superficial peste soarta rațelor. Bunica soției a fost la un pas să arunce rațele la tomberon când le-a surprins fără vlagă în bătătură. Până ce a reconstituit meniul acestora şi a ajuns astfel la vișinele din vişinată, deversate la colțul gardului. Aici tu dai dovadă de superficialitate. Dar eu am încredere în tine. În rest mi-a plăcut. Meriți roşia în 5, de fapt e în 4, colțul 5 e lipit cu leucoplast.

Până la urmă, sincopa aia să zicem că e și ritmică, dar și în sensul de întrerupere a discursului despre social și alunecarea lentă în oniric. Și, până la final, continuă un melanj între real și vis, aproape halucinatoriu, mai ales u acei meseriași care, în consacratul stil românesc „merge și-așa”, peticesc și ei cum pot ceea ce s-a stricat.
Știu că Liviu va mai lucra textul acesta, de aceea nu (mai) dau nicio sugestie, am încredere în flerul său creator. Oricum, aș zice ultimele trei strofe sunt surpinzătoare prin spectacularul aproape funambulesc.

Eu vad un poem ce pornește dintr-un spațiu domestic, recognoscibil: „păsări oftalmice îmi cîntau la geam” — o imagine halucinantă, dar aparent calmă. Apoi, apare intervenția banalului: „vin instalatorii ca magii de la răsărit”, adică banalul este ridicat la rang de mit.Apoi un haz de necaz, autoironie sub forma de pasivitate interioară: „eu nu rîdeam nici nu plîngeam” — o stare de apatie sau suspendare emoțională, un gol afectiv care contrastează cu haosul sau absurditatea din jur.,,păsări oftalmice”:un construct neașteptat: păsări care au legătură cu ochii, privirea, poate chiar cu „a vedea” interior. E o imagine psihedelică — o sinestezie a simțurilor.magii de la răsărit” = instalatorii:
Transformarea meseriei într-un simbol religios subversiv. Magii aduceau aur, tămâie și smirnă — aici aduc „chit” și cîntă „leru-i ler”. Se creează o parodie a sacrului.„țeava rămîne spartă și exhaustivă”. Chiar dacă intervin „magii”, ruptura rămîne — o metaforă buna pentru o traumă sau o fisură existențială ce nu poate fi „reparată” cu mijloace lumești. „Exhaustivă” accentuează epuizarea, suprasaturația.De fapt toata poezia este un amestec ce creează o tensiune comică, dar și o reflecție serioasă despre nevoia de sens într-o lume în care nu mai funcționează „țeava”, nici versul, nici emoția. Ce vad eu si mai mult in poem? Sublinierea acestei lumi defecte in care traim,o lume defectă, defecta în care până și mecanismele de bază (țeava – ca simbol al infrastructurii concrete), mijloacele de expresie (versul) și resorturile interioare (emoția) s-au gripat.Poem al unei lumi absurde și fisurată, în care banalul devine mit, iar versul — singura formă de reparație posibilă — e și el bolnav; totuși, din fisură, apare o promisiune criptică de regenerare.

Florina, o replică inspirată care m-a făcut să zîmbesc. Onorat!
Bogdan, ai citit în cheia corectă, e vorba de rața dogmatică autoironică.
George, probabil că voi modifica (pe alocuri) textul. Onorat de trecere.
Erika - parodia sacrului și nevoia de sens... Mă bucur că ai deslușit mesajul meu

o înțeleg, se pare că mai am de citit multă poezie și filozofie la câte sensuri au descifrat colegii, nu-mi rămâne decât să zic: " la Socola/ se bea Cola"

Ionuț, este o poezie care se vrea onirică. Și visele (mele) nu au logică, doar frînturi, imagini neclare. Sau poate au, și atunci rămîne ca cititorul să le găsească un sens, după placul (și imaginația) lui.

, m-am antrenat puțin cu Dimov si cred că încep să descifrez, acolo-n somn ne lepădam de bube/ Împinşi de ulii-fete la hulube,/ Şi vise ne-nveleau în aripi grele/ Ca să zburăm peste păduri, cu ele. Mulțam pentru explicații, dau un șpriț la Entourage, fost monjardin

Îmi place atmosfera (ludic dublat de elegie, fără patetism), dar cred că s-ar mai putea lucra pentru ritm, fără să se piardă din ea. „Leru-i ler" ar fi de fapt "lerui ler", un fel de „lerule ler", dar nu am găsit argumentație științifică, doar păreri. Ca si comentariul meu.

Amanda, cu scuze pentru întîrziere, îți mulțumesc pentru lectură și opinie. Voi cerceta și eu ce este cu lerui.