Erika Eugenia Keller

Domnule George Pașa, această poezie are farmecul de a aduce elegia în registrul ludic, plin de vervă și imaginație. „Piruetele” și „învârtejirile” sunt ca niște tablouri în mișcare: când vedem „umbletul de căprioară al celei ce zicea într-o doară: ,,Ce tinerețe! Ce frumusețe! Câtă franchețe!”, parcă asistăm la o scenă de teatru, unde eleganța se împletește cu ironia („Iată-mă, divă! Mănânci colivă?”). Îmi place mult cum îmbinați atmosfera veselă cu nota de melancolie, ca în „Uf, ce noapte năzdrăvană! N-am pus geană peste geană, că mă apăsa ca piatra să scriu elegia a patra”, de fapt un joc autoironic care arată lupta cu inspirația. Apoi, intertextualitatea din „Sunete de liră (după N. Stănescu, din drag de stilul clasic)” aduce un parfum elegant, dar și un zâmbet prin simplitatea rimelor: „Îți admir seară de seară / pasul tău de căprioară.” Si, da, cred că frumusețea acestei „elegii mai zurlie” vine tocmai din acest balans între jucăuș și serios, între teatrul de cuvinte și dorința de autenticitate. Vă jucați cu versurile și trebuie să fii odihnit să poți vedea dincolo de Elegia jucăușă. Textul are ritm, imagini vii și umor fin, și mă prinde într-un dans poetic.
Felicitări pentru un poem care reușește să fie și vesel, și tandru, și ironic în același timp!Las stea.

Domnule George Pașa, aveți dreptate, am ales să citesc mai întâi partea ludică și jucăușă a poemului, poate tocmai pentru că m-a atras acel „surâs” ascuns printre versuri și era după o zi grea și o noapte nedormită (mi-am zis un comentariu rapid de pe telefon). Înțeleg însă și substratul mai grav, condiția creatorului prins între semne și tăceri. Cred că frumusețea textului dumneavoastră tocmai de aici vine: permite mai multe niveluri de lectură, fiecare cititor putând să prindă altceva „în plasă”. : )
Poemul este interesant prin felul în care ascunde, sub aparența ludică, o tensiune psihologică subtilă. De pildă, în versurile „n-am instinct de vânător / chiar și-atunci când vreau să prind în plasă un semn / ... devin eu însumi pradă” se simte vulnerabilitatea poetului care ajunge să fie prins de propriile semne.
Apoi, „întreabă mai bine pe unul care se împacă rezonabil cu bătutul apei în piuă” trădează ironia amară a celui care refuză superficialitatea, dar știe cât de greu e să găsești sensuri autentice și, în același timp, să rămâi smerit poeziei și principiilor.
Versul „și chiar tu ești începutul” dezvăluie o dependență frumoasă, dar delicată, de cititor – cel care devine motivul însuși al poeziei.
Iar finalul „tot aștept să fiu vânat / dar semnele mă lasă rece” nu îl văd ca pe o simplă dorință de apreciere, ci ca pe o căutare de sens: poetul așteaptă ca lumea și cuvintele să îl recunoască drept parte din țesătura lor, să nu scrie în zadar. De aici și dezamăgirea – semnele nu mai par destul de puternice ca să-l prindă, să-l confirme.
Cred că tocmai acest balans între jocul aparent și condiția tragică a celui care scrie face poemul dumneavoastră să aibă o finețe aparte - un poem care merită recitit, da, de mai multe ori, nu doar o dată (și la o oră de oboseală maximă cum a fost cazul meu). Felicitări!

Domnule Ștefan Petrea, aveți capacitatea de a intui poemele reușite, fapt ce vă poate duce la o frumoasă dezvoltare poetică. Îndrăznesc să spun că această poezie surprinde atmosfera toamnei prin imagini sugestive și prin reluarea unor motive recurente care dau muzicalitate textului. Totuși, expresia „a-ți respira-ntrebarea”, deși are un farmec aparte, poate fi greu de descifrat la prima lectură. De asemenea, termenul „avă-n” sună neobișnuit, eu nu l-am mai întâlnit. O mică nuanțare ar putea ajuta cititorul să pătrundă mai repede sensul. În rest, tonul și ritmul dau textului un parfum clasic și cald.

Din punctul meu de vedere, textul dumneavoastră are mai mult aerul unor gânduri meditative decât al unei poezii, însă tocmai această densitate reflexivă îi conferă un ton aparte. Ideea rănilor ca dovadă a iubirii și apoi imaginea satului surprins în gesturi mărunte se întâlnesc într-un contrast interesant, care invită la reflecție.

Textul dumneavoastră surprinde cu profunzime esența oricărei confruntări, faptul că lupta nu se reduce la forța armelor, ci se desfășoară în spațiul valorilor, al regulilor și al principiilor împărtășite. Mi-a plăcut mult cum ați arătat că adevărata învingere nu înseamnă să birui pentru tine însuți, ci să construiești un cadru în care și celălalt recunoaște rezultatul. Metafora corului și a orchestrei, prin care pacea apare ca armonie a tuturor vocilor, este deosebit de inspirată și conferă eseului o încheiere luminoasă. Felicitări pentru profunzimea gândului și pentru modul în care ați reușit să împletiți analiza lucidă cu imagini sugestive.

Poemul dumneavoastră creează o atmosferă , da, însă pentru unii ar putea fi aproape claustrofobă, cu imaginea muștei ca simbol central - ochiul care veghează, obsedează, judecă. E doar părerea mea, nu vreau să supăr, această alegere metaforică este cumva interesantă și ea dă textului un ton tulburător însă aș sugera doar să condensați puțin imaginea muștei, pentru a păstra surpriza și forța finalului, și să lucrați mai mult la ritmul interior al versurilor. Cred că printr-o șlefuire, poemul dv. ar putea să devină mai pătrunzător.

Poezia dumneavoastră respiră intensitate și are acea frumusețe a trăirilor sincere, care se simte din primul până în ultimul vers. Tăcerile, ecourile și bolta neagră devin personaje vii, iar finalul «cuiul prematur în piept naiv de romancier»-rămâne memorabil.
Sper că nu supăr, eu m-aș opri doar asupra câtorva detalii: expresia «ficatul trosnește greoi», deși puternică, poate fi prea concretă pentru un cadru liric (părerea mea) și ar putea fi transformată într-o imagine mai subtilă; termenul «cavourile» sună neobișnuit și riscă să distragă atenția; iar ritmul strofelor ar putea fi echilibrat puțin mai mult pentru o curgere muzicală.
Aveți o voce poetică autentică, iar prin șlefuirea acestor mici detalii, intensitatea textului ar putea deveni și mai luminoasă. Felicitări pentru curaj și pentru forța cu care scrieți! In luna august ati reușit un progres frumos poetic. Mult succes în continuare!

P.S. Și eu sunt unul din membrii Agoniei ce cred în dv.

Poezia dumneavoastră are o sensibilitate aparte și reușește să surprindă frumos trecerea timpului prin imagini simbolice: ceasul, podul, lacătele. Îmi place atmosfera melancolică și finalul, cu „cerul întreg pare apus”, rămâne puternic și deschis interpretărilor. Dacă nu vă supăr ca sugestie pentru evoluția dv poetică: ar fi bine să folosiți consecvent diacriticele în text, să acordați atenție formelor verbale și să evitați repetițiile prea apropiate (precum „podul” în aceeași strofă). De asemenea, unele expresii pot fi rafinate pentru a curge mai natural, mă refer la cum este „iată cum sunt”, care ar putea fi rescrisă într-o formulă mai poetică.
Aveți o voce autentică. Prin șlefuirea limbajului și atenție la detalii, textele dumneavoastră vor căpăta și mai multă forță. Mult succes!

Doar așa putem evolua: privindu-ne viața și prin ochii altora, dar păstrându-ne neclintit propriul obiectiv.
Si imi corectez ultima fraza din comentariu: ,,Textul dumneavoastră are meritul de a pune în mișcare atât mintea, cât și zâmbetul cititorului." Si,da, asa este. Mult succes in tot ce faceti!

Vă mulțumesc mult pentru atenția și profunzimea cu care ați citit poezia mea. Mă bucur că ați simțit intensitatea ei și ați găsit acolo o concluzie de viață.

Totuși, eu țin la formularea „scurmăm” deoarece pentru mine ea are forța unei gesticulații brute, a unei lupte cu trecutul, și nu aș înlocui-o. La fel, „glasul” este pentru mine glasul lui Dumnezeu, iar „Ridică-te!” vine din acea întâlnire directă.

Apreciez însă interpretarea dvs. și felul în care ați intrat în dialog cu textul, eu consider că acesta este darul cel mai frumos pe care îl poate primi un autor. Onorată mi-s de trecere pe pagina mea de suflet, vă mai astept cu drag! Si daca imi permiteti vă voi vizita pagina, bineinteles cu acordul dv.

Mie imi place textul. E o confesiune lirică despre identitate, absență și sens, scrisă cu sinceritate și intensitate vizuală. Are forța de a ma implica pe mine ca cititor atât prin imagini insolite (elefantul pe munte de monede, floarea carnivoră a inteligenței artificiale), cât și prin întrebările fundamentale pe care le ridică despre viață și moarte.Tema dominantă este căutarea sensului existenței în fața morții și a absenței paternității. Tatăl devine un interlocutor mut, un reper prin care eul narativ își caută direcția: „Sunt tânără, dar respir moarte prin toți porii”. Moartea nu este doar o fatalitate, ci și un partener de dialog, un orizont care modelează modul de a percepe iubirea, arta și timpul. Nu stiu de ce nu a fost un text apreciat. Sa nu uitam că „Dacă judeci un pește după abilitatea lui de a se cățăra într-un copac, el va trăi toată viața crezând că e prost.”

Poemul dumneavoastră, domnule George Pașa
se joacă ghiduș cu cuvintele: greșelile devin șotii, iar „plasa” nu mai prinde fluturi, ci zâmbete. În fond, e mai mult un joc de-a poezia decât o vânătoare serioasă. Succes la vânătoare! Eu mă las prinsa.

Poemul tău, Amanda„Cântec târziu” se așază ca o șoaptă în oglindă, o meditație despre fragilitate și renaștere. Eul poetic se ascunde și se arată, când „vânt anonim”, când „femeie de ceață” — o ființă care se destramă și se adună, purtând taina prezenței diafane. Strofele sunt trepte de metamorfoză: de la dorul de a fi recunoscută în solitudine, la forța paradoxală de a înflori în ruine. „Garofița de munte” devine emblema acestei învieri, floare ce străpunge piatra și înfrumusețează distrugerea. Limbajul se mișcă între natură și mineral, între floare și diamant, între cicatrice și sidef. Din răni se nasc podoabe, iar durerea rece se topește în frumusețe. Cicatricea nu mai e semn de cădere, ci dovada supraviețuirii. Finalul readuce „femeia de ceață” într-o ipostază și mai misterioasă: alunecând pe oglindă, ea devine reflex, iluzie, inefabil. Prezența ei rămâne de neatins, plutind între real și absență. Astfel, poemul țese un cânt despre paradoxuri: fragil și puternic, ruină și renaștere, suferință și frumusețe, anonimat și sublim. Feminitatea se arată ca un teritoriu al metamorfozei continue - o alchimie a ființei care renaște chiar și din ceață. Dor de tine, Amanda! Las o stelută cu dor.

M-ai pus pe ganduri de la primul vers ,,i se mai spune și limba singurătății disjunctive”, adica vrei sa spui o limbă a ruperii, o formă de comunicare fracturată, unde nu mai există dialog, ci doar resturi de sens, ecouri ale unei relații pierdute. Apoi spui că această limbă are „gramatica bazată pe lipsa completă de subiect și predicat”, adică e o limbă a îndrăgostiților fără centru, fără stabilitate, unde relațiile fundamentale (cine face ce) dispar. În schimb, rămân doar circumstanțiale, adică locuri, timpuri, contexte vagi, ca și cum ființa și acțiunea sunt suspendate. Da, poemul are forță, e foarte dens imagistic și se citește ca o curgere de gânduri fracturate între metaforă și confesiune. Clar, Leonard, da, se simte un limbaj experimental, cu multe suprapuneri între corporalitate și absență, între eros și singurătate. Timpul mă presează, trebuie să îl mai recitesc, voi reveni cu un alt comentariu.

Textul are savoare și umor, dar rămâne mai aproape de epigramă decât de poezie în sensul profund al cuvântului. Indrăznesc dacă nu supăr, v-aș recomanda să încercati și alte registre poetice: să explorezi metafora, simbolul, ambiguitatea, instrumente prin care textul poate câștiga greutate și rezonanță. Umorul poate rămâne, dar așezat pe o arhitectură mai subtilă, ar transforma un exercițiu amuzant într-o experiență literară memorabilă. Nu vă lăsați, scrieți mai departe dar nu postați repede. Și citiți mult și textele recomandate.

Mulțumesc, Leonard ! Si, da, ai dreptate-rana la mine caută lumina, la tine rămâne deschisă ca o fereastră. Poate că tocmai între cele două extreme se naște adevărul poeziei: rana nu se vindecă niciodată pe deplin, dar nici nu rămâne doar sânge, ea e, deopotrivă, durere și lumină. Multumesc frumos de trecere pe pagina mea de suflet!

Doamna Cristina-Monica Moldoveanu, am citit acest text ca pe o scrisoare arsă pe margini, dar încă vie, care îți lasă pe degete cenușa și lumina în același timp. E mai mult decât o confesiune: e un fluviu de gânduri, unde fiecare frază poartă cu sine răni, dar și o demnitate neclintită. Îmi pare că vocea aceasta nu scrie doar pentru a se elibera, ci pentru a mărturisi împotriva uitării. În spatele durerii se simte o inteligență lucidă, care nu cedează nici când trupul e lovit. Un text care arde, sfâșie și, paradoxal, luminează.Placut, revin.Si, da, recunosc, am citit doar putin din partea a doua a jurnalului dv si observ că aveti niste mici greșeli, vi le las, poate vă ajută să le corectați mai ușor pentru publicarea jurnalului: „după masa (la 3 după masa)” → pe la ora 3 după-amiază, „bajocorită” → batjocorită, „ghida (pe fata aceea)” → ghidă, „opticiana” → opticiană, „codul pin” → codul PIN, „mne” → mine, „izoalată” → izolată, „cel puițin” → cel puțin, „îmbnătrânește” → îmbătrânește, „fiizcă” → fizică, „Fapul” → Faptul, „nicidoată” → niciodată, „extem” → extrem, „vreunor minciuni” → unor minciuni, „D-na Ghica (ca loc)” → (Șoseaua) Doamna Ghica, „3 sticle de 1/2 litri apă” → trei sticle de câte 1/2 litru de apă (sau „0,5 L”), persooana” → persoana, „Ulterior ei înțeles” → Ulterior ei au înțeles, „batjocorită” apare o dată corect, dar anterior ai folosit forma greșită „bajocorită” – aici e în regulă, „nu nu m-au acceptat” → nu m-au acceptat, „că a el a mințit” → că el a mințit, „că a el” sau „că a el a mi, „întrutotul pacifist” → întru totul pacifist, „radio și tv BBC” → radio și TV (BBC), „Poate că nu nu m-au acceptat” → Poate că nu m-au acceptat, „vroia să fiu” → voia să fiu, „au rueșit să scriu” → au reușit să scriu, „findcă” → fiindcă, „salarul minim” → salariul minim, „sutn masacrată” → sunt masacrată, „vroiau să mă omoare” → voiau să mă omoa, nțit” → trebuie simplificat în că el a mințit etc.

Un eseu care îmbină filosofia cu satira și inventivitatea lingvistică. Am admirat felul în care etimologiile devin arme ironice, iar critica politică se transformă într-un joc de idei cu mușchi. Textul are curaj și vervă, îl citești ca pe un pamflet viu. Imi place.
Dacă nu supăr, observ că textul dv frumos are câteva greșeli de ortografie, precum:
,,Alexandu Împărat” = corect: „Alexandru Împărat”.
„oamani adevăraţi” = corect: „oameni adevăraţi”.
„consiuţional”= corect: „constituţional”.
„macheată” = probabil voia să scrie: „machiată”.
„Atenţionţat” = ar trebui „atenţionat”.
„cea mau profitabilă” = corect: „cea mai profitabilă” etc.
Textul dv îi rămâne însă meritul de a pune în mișcare atât mintea, cât și zâmbetul cititorului. Placut. Revin!

Textul dv curge ca o rugăciune de suflet, ca o scrisoare trimisă peste ani. Am simțit în el o blândețe care nu strigă, ci mângâie, o lumină a gesturilor simple care nu se epuizează niciodată: un zâmbet, o privire, o prezență. E ca și cum ati fi așezat în cuvinte lecția frunzelor,să dansăm în vânt, nu să ne frângem, și lecția luminii, care nu întreabă, ci doar există și dăruiește. Rămâne ca un îndemn de a fi Om în cel mai adevărat sens: cel care aduce lumină, chiar și atunci când umbrele apasă. Frumos. Revin!