vânat de semne

Poemul dumneavoastră, domnule George Pașa
se joacă ghiduș cu cuvintele: greșelile devin șotii, iar „plasa” nu mai prinde fluturi, ci zâmbete. În fond, e mai mult un joc de-a poezia decât o vânătoare serioasă. Succes la vânătoare! Eu mă las prinsa.

Mă mir că dumneavoastră, care sunteți adeptă a psihologismului în interpretarea textelor, ați rămas doar la structura „de suprafață”. Dincolo de acel amuzament de suprafață, este condiția tragică a creatorului. Las modestia deoparte și spun că aici este un text foarte bun, dar își găsește mai greu cititorul. Glumesc, dar nu prea mult. (!)

Domnule George Pașa, aveți dreptate, am ales să citesc mai întâi partea ludică și jucăușă a poemului, poate tocmai pentru că m-a atras acel „surâs” ascuns printre versuri și era după o zi grea și o noapte nedormită (mi-am zis un comentariu rapid de pe telefon). Înțeleg însă și substratul mai grav, condiția creatorului prins între semne și tăceri. Cred că frumusețea textului dumneavoastră tocmai de aici vine: permite mai multe niveluri de lectură, fiecare cititor putând să prindă altceva „în plasă”. : )
Poemul este interesant prin felul în care ascunde, sub aparența ludică, o tensiune psihologică subtilă. De pildă, în versurile „n-am instinct de vânător / chiar și-atunci când vreau să prind în plasă un semn / ... devin eu însumi pradă” se simte vulnerabilitatea poetului care ajunge să fie prins de propriile semne.
Apoi, „întreabă mai bine pe unul care se împacă rezonabil cu bătutul apei în piuă” trădează ironia amară a celui care refuză superficialitatea, dar știe cât de greu e să găsești sensuri autentice și, în același timp, să rămâi smerit poeziei și principiilor.
Versul „și chiar tu ești începutul” dezvăluie o dependență frumoasă, dar delicată, de cititor – cel care devine motivul însuși al poeziei.
Iar finalul „tot aștept să fiu vânat / dar semnele mă lasă rece” nu îl văd ca pe o simplă dorință de apreciere, ci ca pe o căutare de sens: poetul așteaptă ca lumea și cuvintele să îl recunoască drept parte din țesătura lor, să nu scrie în zadar. De aici și dezamăgirea – semnele nu mai par destul de puternice ca să-l prindă, să-l confirme.
Cred că tocmai acest balans între jocul aparent și condiția tragică a celui care scrie face poemul dumneavoastră să aibă o finețe aparte - un poem care merită recitit, da, de mai multe ori, nu doar o dată (și la o oră de oboseală maximă cum a fost cazul meu). Felicitări!

Acum, după ce am reușit să mă detașez de el, privit în perspectiva mai largă a creației mele, normal că am exagerat când am spus că e un text foarte bun. Poate a fost doar o provocare, văzând că, inițial, ați spus că „e mai mult un joc de-a poezia”. (!) La chestia aceasta am replicat eu. Sigur, nu ar fi fost cu supărare, cititorul e liber să spună ce crede despre un text. Dar a doua oară, deși pătrundeți foarte bine în atmosfera, în semantica și semiotica textului, parcă spuneți ceva total opus. De aici, ajung la concluzia că oricare text poate fi lăudat dacă nu ținem cont și de ceea ce aduce el nou, ca viziune, limbaj, sensuri. Or, tocmai elementele novatoare consider că fac un text reușit. Nu e cazul și aici.
Înțeleg punctul dumneavoastră de vedere și îl respect. Vă mulțumesc!