enea gela

la abație au gura legată toți sfinții noaptea-i chemi în zadar numai dimineața merg încolonați pe bulevardul larg al împăcării (trei metri lățime mont saint michel) își

asta am auzit-o de la tine/reclamă stupidă pentru orice despărțire când celălalt încetează să-ți mai fie narghileaua din care-ai pufăit câtă viață ai vrut pe-nserate atunci e vederea slabă și

pe ecran niciun semn luminos extensie a imaginii mele de copil plângăcios după ziua de ieri... de ce și-a cărat ea toate orele peste prag și le-a pus pe marginea drumului între grămăjoare

fiecare la cuibul său în pământ pe pământ sau în cer cei din pământ se închinau dumnezeului lor de pământ rugăciunile înroșeau argila inima sfântului începea să bată tic-tac

neștiind dincotro vine cântecul credeam că fiecare frunză e o mască a unei păsări deghizate-n verde iar toamna că toate cântecele sunt de fapt niște frunze de-aceea frângeam norii pe

sunt o femeie de aur m-aș putea contura în relief brățară să-ți zornăi la urechi ecoul desfrânat al singurătății m-aș lăsa topită în cazanul cuvintelor orice sensuri mi-ai da

ce mai văd ochii mei de la geamul pavilionului H ............................. umărul căzut al statuii protuberanța pungii de gunoi de la picioare culcușul dălții din fanta gândului

în bucătăria noastră de vară eram copil și soarele mă lăsa atunci să-l mut din priviri pe coala mea de desen până se umplea platoul cu cartofi prăjiți și începea să se clatine masa

la lumina zilei/sub protecția întunericului într-un pat nuptial/pe podea boem evadat din prezumția de nevinovăție/mă vrei fatal timid/ arogant să adopt tactica sportivă a lui putin je

nici dumnezeu nu doarme are grijă să lumineze vânătăile străzii după leșinul fiecărui pas dansul țiglelor pe casele bântuite de fantome bucuria străină a zeilor când trag din mine

în toate-albumele color iar noi trăim printre expresii ca între radare antume legați cu spira de lumină ce lasă-n urmă o cometă cum de ne facem ne prefacem inel pe degetul cel

te-am schimbat te-am hrănit acum gata cu plânsul așteaptă să crești mare oricum te vor înghesui în catacombe cu lichenii întunericului crescuți direct pe ziduri așa se va consuma starea ta de

fotografia cu bocancii în care-ai făcut cotul Donului/ rezistând să nu-i mănânci/ de foame când te-ai întors acasă ai desprins cu zgomot din grinda putredă a memoriei secera și ciocanul le-ai

de un bărbat ca să schimbi becul ars dar când e vorba să plângi curat să plângi fără nicio rușine că te-aud vecinii atunci da e nevoie de el cum e nevoie de țigări ca să fumezi cum e

umblu prin mine ca prin muzeul național când te oprești mai mult asupra exponatelor care contează... prins în arhitectura fricii (că poate o să mă răzbun cumva) tata aruncă schițe de

dragostea seamănă cu o medalie de aur pe care o porți pe sub cămașă ca să n-o vadă ai tăi ori să nu ți-o fure borfașii simți că te arde însă o dai jos abia când iese fum și se înnegrește

belciuge legate unele de altele îți ruginesc sabia timpului clipele îți rod viața pe margini până ajung la sâmbure numai tu îl crezi tare el precum ghiocul florii de bumbac

................. fiecare zi seamănă cu un pod de sticlă poți traversa spre ieri sau spre mâine privindu-te cum își privește bufnița intrarea în cuib dacă sticla se aburește este

este în creier unghii dinți și piele sonoră crește devine el creierul el dictează el îmi toarnă sufletul în sticluțe pictează icoane din care sfinții au plecat la cules de struguri

forfotă pe culoar asemenea unui vulcan după erupție gâlgâind din când în când un doamne-ajută sala de operație pare o amenințare cu bombă cred că acum bisturiul taie ficatul bolnav în timp

Alfonso își păstra spaima în buzunarul unui rictus la colțul gurii Leo - direct în mârâit printre baloane mici de spumă albă nu știa nimeni a cui este mai densă când se va slobozi și

acele momente când mă caut într-o umbră lumina reflectoarelor cade oblic sufocându-mi fața nu-mi amintesc rolul nici măcar o replică ultimul spectator se ridică să plece convins că are

Lângă clădirea primăriei stătea nelipsitul buchet de cioflingari, parcă bătuți în cuie, pe scândura jilavă a băncii din fața Căminului Cultural, transformat, după Revoluție (ori ce-o fi

dar soarele s-a scurs prin ochii de bronz ai cocoșului direct pe trotuar s-a instalat în fiecare urmă ca o apă de suprafață înotul nu este cu putință să te scufunzi n-ai avea cum unii