Poezie
exponate de muzeu
1 min lectură·
Mediu
umblu prin mine
ca prin muzeul național
când te oprești mai mult
asupra exponatelor care contează...
prins în arhitectura fricii
(că poate o să mă răzbun cumva)
tata aruncă schițe de portret
busturi goale mucegai colorat...
lasă tată va trece și asta
toate bolile trec
unele cu medicamente
altele cu puțină moarte
luată pe inima goală...
de la sud mama tace
ea se pricepe cel mai bine
să deseneze pe ape
soldați dezertori...
lasă mamă medaliile nu țin de foame
în gâtul trompetei e atâta frig
atâta singurătate
în bilele sonore sparte de aer...
dar cel mai mult zăbovesc
lângă tabloul tău
vin în zori puiul meu
cu felinarul sufletului aprins
ți se vede prin sticlă
zâmbetul
cum coase el mirări...
053.062
0
are o delicatețe a lui textul acesta (nu doar pentru că sunt eu sensibil la motivul părinților); o tehnică a nerostirii, a eliminării - ca și cum ai acoperi în creion o foaie, apoi formele le-ai reda prin ștergeri de gumă; motiv pentru care întregul, fiind alcătuit din spații goale, este pur și simplu construit din recunoștere (atât a ta, dar mai ales a cititotului); în definitiv, nu totul poate fi explicat; dar asta nu înseamnă că nu poate fi comunicat - cred că tocmai acesta este rolul sugestiei; iată de ce cheia, pentru mine, e aici: "toate bolile trec/ unele cu medicamente/ altele cu puțină moarte/ luată pe inima goală..."; o rețetă pe care nu o poți cunoaște decât din familie; pentru că ea nu a fost scrisă niciodată; pur și simplu e conținută în relațiile specifice și comunicată de la acela care învață a trăi (copilul) către acela care, astfel, mai trăiește o dată (părintele).