Ultima datorie

Lângă clădirea primăriei stătea nelipsitul buchet de cioflingari, parcă bătuți în cuie, pe scândura jilavă a băncii din fața Căminului Cultural, transformat, după Revoluție (ori ce-o fi fost) în local pentru nunți, botezuri, înmormântări, pomeni de căratul apei la vii și la morți. Cu taxe bunicele, încasate de la contribuabili, că și așa bugetul comunei o duce greu. Între două beri, cioflingarii fac politică, manifestându-se foarte vocali în privința viitorului comun, al patriei, al județului , al localității lor de baștină; înjură de mamă, când trebuie să se refere la opoziție și scuipă într-o parte, a lehamite sau din simplă obișnuință. Marcica, nebuna cu patalama, îi ignoră completamente, nu vrea parteneri de dialog dintre aceștia, ca atare, nici oponenți. Încălțată cu niște pantofi mov de plastic, se proptește bine pe cele două picioare, în spațiul marcat cu dungi albe, care desparte benzile de circulație din mijlocul șoselei, între biserică și primărie. Începutul verii înseamnă și începutul crizelor sale, ce se ”rezolvă” prin câte-o internare mai lungă, la Bălăceanca. Dar astăzi este abia la a doua sau a treia criză, prin urmare, cât nu dă-n cap nimănui, poliția o mai lasă, până își varsă din lava memoriei, fumigenele peste viața anostă a localnicilor, lipsiți de privilegiul unor spectacole în aer liber. Stă înfiptă pe asfalt și, la fiecare claxon al vreunuia dintre șoferii incomodați, își ridică fustele, apoi le dă să mânânce: ț’ai dracu de curvari, nu mai aveți loc de mine, ha?! Și fustele se învolburează mai abitir decât privirea pierdută a Marcicăi. După ce-i trece furia pe șoferii de ocazie, își amintește brusc pentru ce a venit ea aici, în centru… adică exact la primărie, cu fața spre biroul lui dom’ primar. -Ieși afară de-acolo, băăă, nenorocitule, spune unde-ai dormit az-noapte, fire-ai al dracu tu, cu cine te-a votat, că pe mine m-au dat afară de la vot, nu m-au lăsat să pun ștampila, că ți-o puneam eu unde treb’e, vedeai tu primărieee, când o mai fi muma fată mare! În urechile curioșilor, timbrul vocii nebunei devine tot mai strident; au, n-au treabă pe-acolo, se apropie cu fiecare ocazie, preț de câteva minute, să audă ce mai scoate din tolb a memoriei maniaco-depresive, țața Marcica și să-și facă astfel amuzament, pentru toată săptămâna. - Băăă, te țâi cu-a lu’ Genunche, ăla crezi că nu știe? …Știe, da’ îi convine. Aduce Frosa lemne pentru iarnă de la primărie? …Aduceeee! Aduce Frosa ajutoare, ulei și făină la pungi?... Aduceee! Păi și-atunci?…O spală Genunche și este ca nouă! -Așa, țață Marcico, zi-i, că ție n-are ce-ți face, spune tot! se bagă în discuție al lu’ Boaghe, unul mărunțel și cu un ochi la gaie, altu’ la tigaie. Avea oftică pe primar, nu era din tabăra lui și sperase, până la ultimul tur de negocieri, să prindă un post de consilier. Nu prinsese! -Tu vorbiși, mă? Chiorule! Auzi, păi la tine cin’ se uită? Când te-ai dat pe lângă a lu’ Nae Drâmbă, mai știi că ai luat una cu sticla-n cap, de te-au dus cu salvarea? Taci dreacu, că nu te-ntrebai de vorbă! Și Marcica face o pauză scurtă, i se dezumflă pe moment venele gâtului, își șterge cu o batistă mototolită colțul gurii, pe unde saliva gălbuie se prelinge subțirel, apoi, ca la un semnal, numai de ea înțeles, începe din nou. Răsucită către banca unde cioflingarii ar fi râs și nu prea, că-i lua și pe ei în primire, ceea ce nimeni nu dorea, Marcica dă drumul unui lung șir de vorbe incriminatoare la adresa echipei din fruntea satului. -Bă primarule, bă, ieși afară și ia-l și pe vice, or nu e venit de-acuma? Are pornirea grea, se duce noaptea la discotecă și muierea lui stă acasă, cu copil mic... Fire-ați ai dracu de mârlani, cu discoteca voastră cu tot! Discotecă vă trebuia, să vină alea cu ața trasă prin cur, auz, cică ia câte-un par în brață și se-nvârtesc titirezele pe dupe el! Păi le dau eu sapa mea, că n-am unde să mai sap, mi-a luat porcu’ de frate-meu pământu’, grădina, tot, tot, le dau sapa, e bună, ascuțită, are coada lungă, lustruită. (Face semne obscene, cu mâna îndoită de la cot, sugerând dimensiunea uneltei). Nici la cimitir nu mă lasă paznicu’, cică-am săpat toți morții, da’ eu îi și jeleam, nu mă duceam degeaba, îi jeleam pe-ăia de n-are cine, de au copiii plecați, ce știe paznicu, Mitică-al Popii? El nu și nu, să las morții în pace…da pe cin’ să sap, mă? Și pe cin’ să plâng? Pe vii? Mă ia la bătaie ca Vulea, numa-n cap, numa-n cap, plesni-i-ar ficații, mort unde e!...că de frica lui, nici n-am dat cu piciorul pe la mormânt, darămite cu sapa…or fi crescut buiazele peste el, las’ să crească, are pe cine! Dumnezeu nu doarme, eu aici și el, acolo, cu moroii! Ha, ha, ha! Marcica se pune pe râs, înveselită brusc de ideea că, oricum, a fost răzbunată, pentru câte bătăi a îndurat de la Vulea. În zarea ochilor săi apare o potențială victimă, necunoscută, și Marcica își ascute sulița vorbelor. La vederea nebunei, fata iuțește pașii, doar-doar va scăpa neobservată. De unde! -Fă, a cui ești fă? întreabă, brusc interesată de fata îmbrăcată într-o fustiță scurtă, cu volane suprapuse . - Ai fă, pe tine te văzu mumă-ta când plecași? Nu ți-a ajuns materialul, de-asta ai fusta pân’ la cur? Așa te duci sara la discotecă? -Nu chiar, am haine la modă pentru discotecă, țață Marcică, și în altă parte, unde să mă duc? Așa fac toți tinerii din ziua de azi, se distrează, îi răspunde tânăra din mers, căci, dacă te-ntreabă ceva Marcica, iar tu faci pe niznaiul, adică nu-i răspunzi, e potop! Nu mai scapă de gura ei neam de neamul tău, își amintește de când era tânără, tot felul de ”zgoande” petrecute la CAP, cu șefi de echipă, brigadieri, președinți, câte și mai câte pontaje, ți le strigă ori de câte ori te vede. Fata se îndepărtează, dar în lungul trotuarului, dinspre minimarketul ”La doi pași”, se ivește altcineva, nu are cum scăpa din raza de acțiune a privirii Marcicăi, deși omul încearcă să traverseze ca s-o evite. -Bă, se-ndreaptă Marcica spre el, tu mai aduni melci? Faci afaceri cu noi, ăă ? Păi de ce nu-mi dai banii pe melci, hoțomane? Crezi că am uitat? Dă banii, că te bag la pușcărie, la beucă, dă banii, că nu scapi de mine! -Țață Marcică, ai adus cinci melci și ăia erau sub stas, ce bani să-ți dau, bre? -Banii mei, că m-am dus la pădure după melcii ăia, m-am dus pe jos, nu cum s-au dus ale Nae, cu căruța, că n-am căruță, Vulea a băut-o și p-asta, înainte să moară, a vândut tot de la bătătură, trosni-i-ar șira spinării, acolo unde e! Să-mi dai banii! -Vino-ncoace să ți-i dau, zice afaceristul cu melci, hotărât, pesemne, să pună capăt acestei ultime ”datorii” apărute în primăvară, când colectase melci de la consăteni, pentru un partener ce făcea export în Franța. -Viu, cum să nu viu, se luminează fața nebunei, de victoria neașteptată. Marcica se întoarce pe sensul opus al drumului național, dar hârșâitul pașilor este acoperit de un zgomot puternic, o bubuitură, de parcă ar fi aruncat cu grenada cineva, apoi un gâfâit, ceva, ca o tuse cu expectorații, urmată de un scrâșnet de roți forțate să se oprească brusc. -Ce făcuși mă, o călcași, sare cu gura, dintre cioflingari, cel cu privirea-n opturi. O călcași pe țața Marcica, adaugă moale, în timp ce se apropie de locul accidentului. Ceilalți, surprinși, întrerup discuția și câteva momente nu zic nimic, privesc spre mijlocul șoselei, clipind des, parcă i-ar fi înțepat un viespar în pleoape. Unul, Mărin Plotog, întreabă, ca pentru el: -Cine-o s-o-ngroape acum, că frate-său nu mai ține de ea, primarul va spune că are neamuri de gradul întâi și nu-i aparține lui. -Lasă, mă, ai văzut mort nedus la groapă? îi răspunde Fane poștașul, care își turnase berea din sticlă, într-un țap lunguieț, adus de-acasă, pentru că voia să îi simtă mai bine gustul. Niciunul însă nu fu dispus să se ridice, să lase liber locul de pe bancă, deoarece imediat se găsea altcineva să-l ocupe. Portiera mașinii oprite la doi-trei pași de Marcica este deschisă; șoferul coboară, transpirația îi curge pe frunte, o șterge cu palma, în timp ce bolborosește ceva din gură. Se îndreaptă către femeia răsturnată cu fața-n jos, se apleacă peste trupul acesteia ce încă mai zvâcnește, cu țeasta desprinsă pe jumătate. Creierii, împrăștiați pe smoala caldă a șoselei, scot aburi. Omul apucă de o mânecă și vrea să tragă corpul fragmentat mai într-o parte, când aude vocea afaceristului cu melci: -Bă, n-o mișca, vrei să intri la pârnaie pentru o nebună? Las-o acolo, să vadă poliția că sta-n drum. Șoferul, tulburat, se dezmeticește deodată și lasă mâneca; aceasta flutură câteva secunde, apoi mâna, inertă, cade în băltoaca roșie-maronie care curgea pe dedesubtul trupului, acoperind marcajul alb, în timp ce mirosul de sânge cald, insinuat în aerul fierbinte, atrage câteva muște verzi, ascunse până atunci în tufa de trandafiri de pe marginea șoselei.