îmi doresc un bărbat al meu în amintirea celor care-au promis că se-ntorc
dar n-au făcut-o
să-i arăt strada unde locuiesc
pe abajurul felinarelor stau agățate păsări asemenea unor haine de
.................
câte animale ne umblă prin carne
câte stau la pândă în fluierele oaselor
pe câte le hrănim cu mâna noastră
și dacă acel dumnezeu mic
pe care-l ținem sub pernă ca pe
acum aș fi stat de vorbă cu tine
în timp ce tricotam ciorapi de lână/ mănuși
pentru toate iernile viitoare
dacă nu te grăbeai așa
găseam în mine resurse/ minerale de răbdare curată
n-am prins niciodată momentul când se aprinde o stea / în schimb
am prins eclipsa totală / mi-am dat seama
cât de vulnerabili suntem fără cer / doar cu pământul
de sub picioare
ca o apă
la fiecare mort descoperi ceva și din moartea ta
o manșetă de întuneric/ un cui strâmb în sicriu
așa se împuținează lumea/ din prea multă generozitate
dealul/ pe care urcai copil
amintirea tatei trece prin antebraț
se lasă-n degete
cu furnicături peste ecusonul său de poștaș
tata a fost poștaș în itaca de la poalele dealului măgura fetii
ducea pensii
la ”podul îndrăgostiților” de pe sena
încă un lacăt inutil...
anticarii din zonă vând suveniruri
partituri uzate și fotografia noastră
ruptă-n jumătăți- fiecare cu rama ei...
noaptea stelele
nu arunca vitriolul compătimirii în ochi
deși mi s-a amputat mâna dreaptă
in-vitro se dezvoltă alta căreia
de pe-acum cuvintele îi știu de frică
e devreme pentru bastoane din fildeș
mă
nu boala mi-a adus avataruri
nu boala m-a schimbat
zvetlana voiam să mă cheme
ana pauchera nu mi-a plăcut niciodată
când se-ntorcea de la colectivă cu pontajul
cât s-ajungă de-o jimblă
mama
covorul roșu propriul oscar
își schimbă culoarea părului culoarea ochilor
acul de sub retină
învață să scrie cereri jurnale plângeri
se întrece pe sine în felul cum
detonează vidul
fiecare
dimineața din ochii mei este o apă
tu nu știi până unde poți merge
cum să întinzi brațele s-o cuprinzi
printre-atâtea constelații de pești răpitori
privești spre mine
apele
dacă rotești sabia aerul se golește de umbre
mănunchiul razelor îți coace în creștet
halucinația că numai lui dumnezeu îi trebuie cerul
apele spovedaniei cresc și te fură
nu bagi de seamă cum
azi
am cumpărat libertate la preț de nimic
nu-mi mai plimb frustrările-n lesă
ca pe animalele de companie
azi
mă dau de-a casei pe Agonia
îi colind străzile lungi și drepte
prinse-n
după ce-au atins punctul de fierbere
s-au evaporat au lăsat în urmă pene și fulgi
hermafrodiții plantați de cu seară
în poemele fără cer
pun totul pe spinarea cuvintelor
așa albe
în inima mea e o canapea îngustă inconfortabilă dacă vrei să dormi te-am sunat aseară mi-ai dat block ce formă de comunicare univocă alunec prin fața vitrinelor un manechin pe care-l îmbraci și-l
ați văzut cum merg oamenii care se-mbată
din damful propriului sânge
i-ați întâlnit?
vine câte unul se-așază sub pom
prea amețit pentru a mânui praștia
întinde mâna să pice mărul
ți-am zis femeie
dansează cu orfanul acesta
pe care l-am numit într-un moment de vagă inspirație
dumnezeu - înhămat la propriul car alegoric -
trage frâiele razelor pân-ajunge luna
în dreptul
de una singură mi-e mai ușor să mă mint
sunt curajul aruncat printre colții unui câine flămând
pâinea lui mucegăită de legea supraviețuirii
în prima zi de salariu îmi fac o bucurie
intru la
piață aglomerată direcții încrucișate hale miros de carne crudă și tuse măgărească vântul flutură panglici bronz impudic obținut natural aer tare mese și trotuare cireșe de sezon priviri cu
poartă catargul în piept
și când respiră flutură pânzele
până șterge pământul de lacrimi
apele
de amintirea pământului
sosia elenei din troia
urmată de pretendenți
la tăcerea
pe care o pune
uneori simt că e prea târziu pentru toate
mi se induce o senzație de umezeală în oase/ de stepă în carne
rămân în pat încă un minut
încă un minut cu pleoapele grele
fără niciun plan pentru
aveam o casă cu veranda deschisă
răsăritul mușca direct din ferestre
”uite franjurii soarelui se-agață de guler”
auzeai strigând câte-o voce mirată
în verandă undeva mai retras
două rândunici
dacă vrei dulceață de cireșe amare
nu mai umbla șerpuind
între viața mea și a ta
trasează-ți din priviri o linie dreaptă și urmeaz-o...
în panoplia principiilor etice
să urmezi calea cea
poemul cel mai singur e acela
pe care n-am apucat să ți-l scriu
ascuns de umbra femeii din trib
în visul unde lumea se naște și moare
la capăt de vers...
poemul cel mai trist e acela
în care