homo sapiens

Deși nu toate animalele din interior sunt sălbatice (unele sunt mugurii creativității), majoritatea sunt fiare, iar pentru aceste fiare, care ne-au ispitit și înșelat, care "s-au prefăcut că ne păzesc și ne-au sfâșiat" avem nevoie de acea "boală incurabilă", precum o mare iubire și iertare (de sine și de ceilalți) pe care doar Dumnezeu ne-o poate oferi, dar nu ideea (vagă, infantilă, deresponsabilizantă) de El, pe care o "ținem sub pernă ca pe un cățel de pluș" - aceasta nu ne ține de cald, ci ne ține... de gol interior, după cum minunat e creionat: " ce ne mai rămâne în afară de terapia golului"...
Am urmărit comentariul anterior, surâzând la gândul că și eu mi-am regăsit expresii poetice, idei și frământări în textul de față. Consider că poezia aceasta este una cu mesaj larg, pe sufletul unui segment mare de cititori, un text antologic, ce investighează natura umană.
Privindu-ne propriile necunoscute și proprii demoni, acele animale care "ne umblă prin carne", pândindu-ne "în fluierele oaselor", înțelegem că de noi depinde să-i creștem sau nu - "pe câte le hrănim cu mâna noastră", un vers ce strânge suspinul puterii pe care le-o dăm asupra noastră, fiind sugestiv pentru alegerile conștiente. Rămân și cu o pânză mentală suprarealistă, pictată de jocul în care "aruncăm pietre în râul adânc dintre creier și inimă"...