emilian valeriu pal

nu am de unde să știu cum e să trăiești cu adevărat câtă vreme nu știu cum e să nu exiști de mici suntem învățați că nu avem de unde să știm dacă mâncarea e bună câtă vreme nu o gustăm când

uneori îmi doresc să mă rog într-un fel atît de nemaiauzit încît în semn de recunoștință atunci cînd se naște un înger dumnezeu să-i dea la botez numele meu niciodată nu-mi iese pentru că am

una din zilele acelea e una din zilele acelea cînd mă trezesc fără voință de parcă în mine s-a cuibărit un parazit ce se hrănește cu tot ce-aș fi putut să însemn nu fac altceva decît să stau cu

mirosul discret de old spice care-mi aduce aminte de primul meu bărbierit: era zi de apă caldă la noi în cămin spălam șosete în baia comună și mă uitam pe furiș cum cei de-a 12-a plimbau

într-o zi voi face pe mortul(deși știu că tuturor ne-ar plăcea să fim judecați pentru ceea ce am făcut nu pentru ceea ce suntem) voi face pe mortul nu din dorința de-a mă convinge că vor fi

de fiecare dată cînd îmi propun să fumez mai puțin se întîmplă ceva ce mă face să-mi toc degetele ca pe mahorcă să fumez ceea ce scriu pînă adorm cu un text magistral în colțul gurii camera

se întîmplă cîte o dimineață cînd mă trezesc într-o stare de luciditate mai sfîșietoare decît orice descarcerare îmi dau seama că m-am sălbăticit în asemenea hal că atunci cînd merg pe stradă nu

e una din zilele cînd aș face moarte de om să nu mai văd pe nimeni mă ascund în cameră ca-n burta unui cal troian lăsat într-o doară la porțile cerului închid interfonul mobilul televizorul

de fiecare dată cînd mă trezesc îmi repet că viața ar trebui să însemne mai mult decît puls și că suntem mai mult decît suma celor ce se gîndesc la noi mai cumplit decît să nu mai creadă nimeni în

nu m-ai crede dacă ți-aș spune că în fiecare zi mi se întîmplă cîte-o minune de parcă toți sfinții mi-ar da de băut la botezul prințesei charlotte diana nu sunt minuni din acelea care te fac să

o tăcere sfîșietoare ca o poveste în care toți cred c-ai murit și te îngroapă fără să-ți mai verifice pulsul iar tu te trezești rîcîi cu disperare capacul sicriului și ultimul sunet pe care-l

încă o zi în care mă simt de parcă aș fi costumul cel bun pe care îl pun deoparte bătrînii pentru vremea cînd vor intra în țărînă de parcă-ar intra pe ascuns pentru ultima oară într-un bordel

nu-mi mai trimite nimeni scrisori demult nu-mi mai scrie nimeni nici din lumea asta nici din lumea de dincolo cutia poștală e goală ca o canistră uitată-n deșert după prima invazie a

moarte la stalingrad de fiecare dată cînd mă gîndesc la tine mă cuprinde un soi de căldură un soi de liniște ca atunci cînd vezi pe unul care-a murit în somn și-ți spui uite ce zîmbet unde l-o fi