dumnezeu vrea tapioca la cină

de fiecare dată cînd mă trezesc îmi repet că viața ar trebui să însemne mai mult decît puls și că suntem mai mult decît suma celor ce se gîndesc la noi mai cumplit decît să nu mai creadă nimeni în tine e ca cineva să te iubească orbește abia cînd nu mai crede nimeni în tine ai motive să lupți cînd cineva te iubește fără să ceară nimic în schimb ți se atrofiază toți mușchii și vegetezi ca un mic dumnezeu pe care îl mai ține în viață aproapele devenit o simplă și mecanică ventilație dacă vreodată ceva o să mă bage-n pămînt atunci nu va fi mîna omului ci memoria mea cretină de fiecare dată cînd sunt convins că totu-i real ceva din trecut mă lovește în moalele capului ca frigul ce-ți rîcîie pieptul cînd ieși din casă într-o dimineață geroasă dacă plouă mă trezesc brusc pe o stradă din morden o fetiță cu pantofi scîlciați și un hijab mai jilav ca ceața vorbește într-o limbă neînțeleasă dacă răsare soarele fiecare copac îmi pare turnul the shard iar frunzele mii de ferestre de unde se sinucid prostește castanele noaptea cînd fumez pe balcon neoanele aruncă în jur membrane imperceptibile de lumină ca pulberea de zăpadă ce mă-ngropa în parcarea din argentière dacă mă plimb prin cameră luna în ultim pătrar se ține de mine ca un paj istovit de urmele ducelui wanceslav ca să mă întorc în real imaginez lucruri hidoase andive pastă de humus aragaz cu starter electric cei care se jură că nu te vor părăsi niciodată sunt primii care se jură că nu te cunosc trag la sorți ediția princeps a debutului tău iar cînd vine timpul îți împletesc în derîdere o coroană de tapioca