iraqi blue

nu-mi mai trimite nimeni scrisori demult nu-mi mai scrie nimeni nici din lumea asta nici din lumea de dincolo cutia poștală e goală ca o canistră uitată-n deșert după prima invazie a irakului din cînd în cînd un fond de pensii privat mă anunță că la bătrînețe voi rîde de lucrurile care acum mi se par că mă-ngroapă e atîta liniște că pot auzi condamnații din huntsville cum sug oscioarele de la ultima cină încerc să par mai bărbat mai priceput la ceva mănînc forțat beau cît să nu-mi crape buzele neputința mă face să tremur ca o funie atîrnată de lună din care mai lipsește doar spînzuratul și iar mă gîndesc la tine cu tristețea unui tînăr masai ce-și caută arcul după o vînătoare nereușită apoi las ploaia să-mi decoperteze trupul ca un utilaj de descarcerare