elis ioan

Încerci cu degetul inima mea și vezi cum se strîng cercurile în același punct suficient de încăpător, pentru a-ți depozita ghetele de iarnă și a călători spre dimineți în care ea nu

deschid ochii diminețile sunt din ce în ce mai lungi mi-a trebuit prea mult timp ca să aflu că nu sunt o femeie frumoasă inima mi-a rămas la locul accidentului când merg cu trenul îți

te zbați în somn ca pisicul meu care avea coșmaruri sau credea că aleargă după vreo pasăre te țin în brațe mă întreb ce visezi și mă gândesc la felul în care el a murit câteodată mi se

a ta mă înghesuiam în mânerul umbrelei ca un pisic zgribulit frigul mă spărgea între dinți până ridicam ochii eram o casă locuită de tine apele îmi lingeau acoperișul stația de tramvai zilele astea

mă suflă anotimpurile floare de cireș alunecând printre degete și împletindu-se-n dimineți în care îți tricotez din urzici aripi ca în poveștile cu lebede ce m-au înălțat nesfârșită

iubirea mea e o pasăre care moare nu mai vede nimic îmi lipesc obrazul de chipul tău imi doresc să fie simplu baloane albe se sparg pe cer nu aud zgomotul mii de pusti trag spre inima

am iubit. mi-am întins brațele în jurul ființei ea a luat piatra și mi-a zbrobit fiecare oscior când nu uit, mă zbat. atunci dezleagă lațul și îmi spune să plec. așa mă scuipă. libertatea îmi ia

Iubesc orașul nostru așa cum te iubesc și pe tine. Noi suntem unicii lui locuitori. Din când în când cineva ne trece strada. Atunci învățăm să adunăm tăceri și să i le șuierăm cu buzele țuguiate.

așteptarea îmi lungesc gâtul peste muchia balconului un eșafod din care vocea ta mă eliberează respirarea orașul meu crește dintr-un balcon nici nu contează până unde ni se întind umbrele viață

când îndrepți aparatul spre mine îndrepti o armă timpul se comprimă și mă târăște înapoi tot mai adânc nu mai rămâne decât carnea acoperită de sânge încerc să nu respir de teamă că mă vei auzi nu

subțire o distanță de care mă desprind încet plutesc îți desenez în aer chipuri felurite le inventez nume și îți vorbesc despre ele aiurită prin mine ca printr-un cimitir ele îmi mângâie buricul

când plouă adorm într-o așteptare. cheia se rotește în absențele tale ghemuite. se dezmorțesc cască se întind peste mine. așa am învățat să măsor timpul. mi-au crescut spini din carne și nimeni

unii peste alții în piață executați și întinși drum comun îmi ascund o mână în alta pe unii îi duc acasă priveghi de zile scot din cutii hainele întregi își capătă sensul într-o

nu iubesc orașul ăsta decât prin tine. atunci brațul tău e un capăt al lumii care mă închide. acolo încep să calc apăsat. am nevoie de urme. seara deschid fereastra. ascult pașii. e singura muzică

nu mai știu nimic de mine de multă vreme. mi-am tot dorit să te urmez. plângeam chircită pe scările spitalului și nu credeam. nu ți-am mai știut trăsăturile. m-ai lăsat rătăcind repetându-mă la

vorbește-mi despre oraș orașul e o palmă pe care o primesc din când îmi când pun mâna pe mine toate sunt la locul lor merg încet îmi duc mâinile în buzunare niciodată nu am știut ce să fac cu

ți-am spus nu mă pricep la lucrurile astea tac cad oamenii sunt niște scoici goale cu miez vâscos în care mă pierd povestea noastră o apă sărată ce împarte luminile în cameră am

O umbră subțire îmi taie ochiul își îndeasă privirea în creierul meu își suflecă mânecile, își leapădă carnea unghiile ascuțite zgârie tăblia patului mă croiește după reviste din care ies femei nu

În buzunarul stâng ții cheia de argint care deschide voaluri să îți dezvăluie lemnul înnegrit al mansardei noastre în salon o cească de ceai aburindă am stors o lună amară să fie atât de

sunt singurii morți care miros frumos și gândul ăsta nu mă sperie petalele cad una câte una o răzbunare pentru fiecare schingiure căreia nu m-am opus nu aflu nimic în ochii tăi văd satele

eu am crezut pe dos că rana se întâmplă când ești tăiat și o lași supurând speri că puroiul vindecă dar ea îmi umblă pasul încet prin umbră își caută loc număr