Încerci cu degetul inima mea și vezi cum se strîng
cercurile în același punct suficient de încăpător,
pentru a-ți depozita ghetele de iarnă
și a călători spre dimineți
în care
ea nu
deschid ochii
diminețile sunt din ce în ce mai lungi
mi-a trebuit prea mult timp ca să aflu
că nu sunt o femeie frumoasă
inima mi-a rămas la locul accidentului
când merg cu trenul
îți
te zbați în somn
ca pisicul meu care avea coșmaruri
sau credea că aleargă după vreo pasăre
te țin în brațe mă întreb ce visezi
și mă gândesc la felul în care el a murit
câteodată mi se
a ta
mă înghesuiam în mânerul umbrelei ca un pisic zgribulit frigul mă spărgea între dinți până ridicam ochii eram o casă locuită de tine apele îmi lingeau acoperișul
stația de tramvai
zilele astea
mă suflă anotimpurile floare de cireș
alunecând printre degete și împletindu-se-n
dimineți
în care îți tricotez din urzici aripi
ca în poveștile cu lebede ce m-au înălțat nesfârșită
iubirea mea e o pasăre care moare
nu mai vede nimic
îmi lipesc obrazul de chipul tău
imi doresc să fie simplu
baloane albe se sparg pe cer
nu aud zgomotul
mii de pusti trag spre inima
am iubit. mi-am întins brațele în jurul ființei
ea a luat piatra și mi-a zbrobit fiecare oscior
când nu uit, mă zbat. atunci dezleagă lațul și îmi spune să plec. așa mă scuipă. libertatea îmi ia
Iubesc orașul nostru așa cum te iubesc și pe tine. Noi suntem unicii lui locuitori. Din când în când cineva ne trece strada. Atunci învățăm să adunăm tăceri și să i le șuierăm cu buzele țuguiate.
așteptarea
îmi lungesc gâtul peste muchia balconului
un eșafod din care vocea ta
mă eliberează
respirarea
orașul meu crește dintr-un balcon
nici nu contează
până unde ni se întind umbrele
viață
când îndrepți aparatul spre mine
îndrepti o armă
timpul se comprimă și mă târăște înapoi
tot mai adânc
nu mai rămâne decât carnea acoperită de sânge
încerc să nu respir de teamă că mă vei auzi
nu
subțire o distanță de care mă desprind încet plutesc îți desenez în aer chipuri felurite le inventez nume și îți vorbesc despre ele
aiurită prin mine ca printr-un cimitir ele îmi mângâie buricul
când plouă adorm într-o așteptare. cheia se rotește în absențele tale ghemuite. se dezmorțesc cască se întind peste mine. așa am învățat să măsor timpul.
mi-au crescut spini din carne și nimeni
unii peste alții
în piață
executați și întinși
drum comun
îmi ascund o mână în alta
pe unii îi duc acasă
priveghi de zile
scot din cutii hainele întregi
își capătă sensul într-o
nu iubesc orașul ăsta decât prin tine. atunci brațul tău e un capăt al lumii care mă închide. acolo încep să calc apăsat. am nevoie de urme.
seara deschid fereastra. ascult pașii. e singura muzică
nu mai știu nimic de mine de multă vreme. mi-am tot dorit să te urmez. plângeam chircită pe scările spitalului și nu credeam. nu ți-am mai știut trăsăturile. m-ai lăsat rătăcind repetându-mă la
vorbește-mi despre oraș
orașul e o palmă pe care o primesc
din când îmi când pun mâna pe mine toate sunt la locul lor
merg încet îmi duc mâinile în buzunare
niciodată nu am știut ce să fac cu
ți-am spus nu mă pricep la lucrurile astea
tac
cad
oamenii sunt niște scoici goale cu miez vâscos
în care mă pierd
povestea noastră
o apă sărată ce împarte luminile
în cameră am
O umbră subțire îmi taie ochiul
își îndeasă privirea în creierul meu
își suflecă mânecile, își leapădă carnea
unghiile ascuțite zgârie tăblia patului
mă croiește după reviste din care ies femei
nu
azi a fost o zi de umblat prin mine. am coborât în stradă târâindu-mi aparatul setat prost.
mi-am spus că voi fi cocoașa altcuiva. mă voi strecura sub o piele și o să înghit tot. cumințică.
stătea
visez obsesiv că o să am un accident și nu o să apuc să-ți spun nimic din toate astea
//
sub camera noastră
se întinde orașul și vuietul acoperă străzile
oamenii umblă buimaci strigându-se unul pe
o pasăre lungă îmi ciugulește călcâiul în somn
dimineața mă trezesc chircită în colțul camerei
cum am ajuns cu genunchii la gură?
ai crezut că trupul tău e o scară pe care te cațeri până la
În buzunarul stâng ții cheia de argint
care deschide voaluri să îți dezvăluie lemnul
înnegrit al mansardei noastre
în salon o cească de ceai aburindă
am stors o lună amară să fie atât de
sunt singurii morți care miros frumos și gândul ăsta nu mă sperie
petalele cad una câte una o răzbunare pentru fiecare schingiure căreia nu m-am opus
nu aflu nimic
în ochii tăi văd satele
eu am crezut pe dos
că rana se întâmplă
când ești tăiat
și o lași supurând
speri că
puroiul vindecă
dar
ea îmi umblă
pasul
încet
prin umbră
își caută loc
număr