elis ioan

salvat la mine, mărit un picuț, plăcut... însă trebuie să ajung acasă ca să pot umbla pe poză....așa că după-amiază e operațiunea \"pietruirea\" :)
nu cred că puteai să mă flatezi mai tare :)
elis

elis într-un timp oprit :)
așa cum o spui tu: donquijote și moară în același timp... \"din care am vrea uneori să ieșim infiniți sau să împietrim totul o secundă în loc\".
ela, îmi pare bine să te găsesc aici.

cred cu atâta tărie în donquijote și în toate călătoriile. sensul îl dăm noi.

dacă nu ai ascultat, înceracă donquijote și în varianta ada milea.

ps: mulțumesc, tu vezi întotdeauna frumosul din noi.
pps: am încercat cu albul pietrei, dar nu prea se mai vedea textul. o să încerc alte fotografii, alte povești. sper să fie mai bine și estetic.
elis

deși sensibil și cu expresii dulci (cel puțin in prima parte aș renunța la câteva epitete), îmi place pentru că nu-și pierde forța, nerăbdarea, cătarea febrilă, pentru că există un oarecare echilibru, dat de a doua jumătate a textului.
\"geamănă îmbinare de semne\"
\"va veni apoi iarna zăpezile ne vor face drum spre departe
nu vom mai mânca decât în picioare
nu cumva să ne amintim iar numele celuilalt

nu-ți fie frică de cea care te va ucide în cele din urmă
ia-mă în brațe când pleci\".

eu aș renunța la câteva cuvinte care explică prea mult: auriu, ruginiu, a verii (de la raza de soare), nisipos, albastru, apa sâmbetei uitate (?!), dunga străvzie a toamnei, grăbiți (prin a mânca în picioare, înțeleg, de regulă, a mânca grăbit, pe fugă)etc.
repet, mi-a plăcut pentru ritm, pentru trăirea cu sufletul la gură, pentru alergare, nerăbdare, în ciuda mierii.
dar asta ține de felul în care vede fiecare poezia.
elis

ce să mai zic?! m-ai lăsat fără cuvinte.
și ca să-ți răspund: dumnezeu este cel mai comun substantiv dintre toate, pentru că propriu fiind mie îmi pare departe, intangibil; comun este parte din mine, din pasărea înaltă, din durere, din singurătate, din disperare, din amăgire, din zâmbet, din credință, din luptă, din adevăr, din promisiune. din toate. în cel mai simplu și mai curat fel. și dacă nu aș fi trăit un miracol, l-aș fi scris cu D mare. dar în orice cruce poți vedea și miracolul ei. și vindecarea, așa cum zici.
dar cred că știai și răspunsul meu la întrebare :)
îți mulțumesc
elis

posibil. nu știu cum e finalul. poate cum ar trebui. deschis. îți mulțumesc.

carmen,
cândva, cel mai în siguranță mă simțeam când stăteam cu genunchii la gură în colțul patului/camerei. în orice colț. și așa îmi spunea cineva anume. să nu mai mă zbat \"cu genunchii la gură\" în colțul camerei. nimic nu s-a schimbat.
mulți oameni percep lumea la fel sau cam pe acolo, dar redau în moduri diferite. și asta e bine.
și trecerea ta onorantă.

mădălina,
îți mulțumesc pentru semn și pentru felul în care vezi. așa este, finalul rămâne deschis.

i-am scos dorurile crunte, durerile crunte?! pasărea mea știe ce întreb și dacă nu întreb. nu știu dacă e mai bine sau mai rău, o să o las așa momentan. mulțam
elis

îți mulțumesc pentru felul în care ai văzut textul și pentru stea. o să vină la noapte pasărea înaltă și o să o ciugulească :) e a ei oricum. o să-mi reformulez durerile, ai dreptate. la final încă nu știu. rămâne întrebarea.
elis

îmi place ultima parte cumplit, dureros, poate pt că așa văd și eu \"cred că iubire e atunci/când ești aproape mort
și doar creierul înfășurat/în aripile calde ale îngerului
mai vede un om care/îți pune tifon umed pe gură/și-apoi fără mănuși/te șterge la fund/și face asta ca și cum ar dansa...apoi stă lângă patul tău /pe scaun/neclintit/
deși sub tălpile lui/viermii rod viermii rod/viermele mișcă pământul\"

și uite că nu-s cumite și dau copy paste, pentru că tu o spui mult, mult mai frumos decât mine.

și nu înțelege că neglijez restul, ba din contră, dar tu ai simborluri, dureri, scotociri, adică asta scormonesc eu în poemele tale. dar tu știi :)
elis

interesantă conceptualizare a iubirii și a trecerii ei...
eu l-a prima parte aș zice ceva de genul
\"îndrăgostiți
voiau lumea lor

un haos ordonat
de lumină\"

sau nu știu, găsește tu, mai concentrează puțin, sfat bun și pentru mine :)
elis


elis

\"îndrăgostită pur și simplu\" de un ceainic galben și o doză mare de lipsă de pragmatism, materialism și alte noțiuni necunoscute mie, deoareșe ai plimbat săracul țânțar fără bilet și el te bâzâia să-i cumpleri unul. asta ca să nu socotesc ursul polar tremurând :)

chiar nu mă așteptam la finalul tău și mi-a plăcut.
doar \"fuga spontană spre dimineață\" mi se pare cam bumbastik elastik, dar e încă dimineață și simțurile mele sunt atrofiate.
elis

tu ai vazut mult mai frumos, decât mărturisirea păsării mele înalte. dar ce știu eu, cum știe ea?! :) îți mulțumesc.
elis

îmi plăcu, are \"sâmțământ\", trăire, patos...doar felia subțire de creier îmi sună cunoscut. sau nu.
și răzbate...așa...o durere penetrantă printre gemetele ălea. ca lipsa. ca fericirea scursă de tot.

o căutare ca un câine adulmecând.

elis

nu m-am explicat, m-am povestit. ceea ce ar putea fi același lucru. câteodată. am mai lăsat, zic eu, câte ceva pe sub covor :)
dar tu o înțelegi, când nici eu nu o înțeleg (poezia, zic) :)

așa că adu-mi aminte. sunt uitucă.
elis

spuneam așa:

că mă închipui înger tăvălit prin noroaie, zbuciumat, bătrân, sleit, senil, învârtindu-se pe loc, neputând să-și ia zborul, visând, neatingând visul...semănând cu \"domnul foarte bâtrân cu niște aripi uriașe\" a lui Marquez...

...și atunci nu știu de ce eu mă închipui și eu ...

dar nu știu nici de sunt pantof albastru, foarte albastru, deloc material... \"algele altei lumi\".

gheruțe ascuțite ale unor păsări senile \"mi se înfig în carne și mă țintuiesc\"...ele, gheruțele, nu eu...

...așa că, în mintea mea, între țintuiri se află doar o pasăre înaltă, lată, rotundă...și senilă.

și nu știu să povestesc despre femeia cu pantofi albaștri, despre păsări înalte, firmituri, țintuiri...

așa că cel mai important este că a ajuns cumva la tine.
Elis

foarte trist, li. Foarte. Ca o duminică dimineață în care pui lumânarea la “adormiți” și te întrebi o mulțime de lucruri. Și nicio întrebare nu capătă răspuns, doar mai multe întrebări. Privești lucrurile din altă perspectivă “tata ne pierduse”, nu noi l-am pierdut pe el. Voi erați cei rătăciți acolo, fără busolă, doi frați crescuți unul prin altul, tu asumându-ți un rol de aripă, “ți-am luat pisicul și n-ai plans/ai zis femeile astea alina mă obosesc/avem mulți musafiri azi și mama/e palidă/inima mea mică s-a făcut atunci/acoperiș frunții tale”
Ascunși într-un beci, o mică vrajă se întâmplă. Cu aceași tristețe și neputință un cocon crește pentru totdeauna și voi unul spre altul ca o oglindă a celuilalt. lipindu-ne aripile de spate pleoapele de arcade/și tălpile de tălpile /celuilalt”
În dimineața asta sunt tristă oricum, mă uit în sus la ochiul acela care mă urmărește și am tot mai multe întrebări. Și poate de aceea trec poema ta la personalele mele. Și nu am știut să o citesc decât așa.
elis

acum că ți-a ieșit cu steluțele, am o listă întreagă de dorințe. mă poți nimeri cu vreo una?! :))

te recompui, de la o vreme schimbi puțin registrul și îmi place...aici...îndeosebi ultima strofă și mai puțin al treilea vers din prima.
câte capete are câinele?! :)
elis

nu stiu cum arata raiul. si nici daca o sa il vad, dar nu ma gandesc ca e plin de ingerasi rotofei. ba chiar din contra.
nici tu, nici eu nu detinem nici un adevar, absolut sau nu. fiecare din noi vorbeste dintr-o experienta mai mult sau mai putin personala, care l-a afectat intr-un fel. eu stiu ceea ce nu as face, pentru ca stiu ce inseamna sa traiesti intr-un cosmar.
tu stii ce inseamna altceva, pentru ca ai alt soi de experiente.

multumesc pentru comentariul textului. probabil suna odios buboasa, dar in mintea mea are sensul ei...tocmai pentru ca nu toti eroi pozitivi arata asa cum am invatat noi.

elis