Ela Victoria Luca

întâi număr căderile tu deschizi neantul cu bunăvoință amuzat de mâinile mele fragile ascunse la spate serile îmi scrii o enigmă să pot afla despre tine pe-atunci erai secundă

îmi privești palmele parfumate deschise în evantai de nuanțe spre miazăzi risipești pământul de pe umeri amintindu-mi de apele prin care dansam cu tălpile goale ca o dezlegare la umblet nu

am prins în bolduri și rare pioneze explicații pretexte pe ici-colo catrene poate uneori și poeme am stat un timp la taifas cu mâinile celor ce pot scrie un fel de artă a zicerilor fără limitele

când te învârți uneori împrăștii vioriu prin inelar cumva se pierde un rotocol de verde stins și nu uiți niciodată înclinarea roșului spre indigo pasul tău are șapte sfere luminoase în jur ai

cu ce indolență deschid sertarele tată scotocesc după câteva certificate de viață tu dormi liniștit ca după o bună vestire eu mâzgălesc în cerneală încă o poezie pentru fiecare zi neadunată

el aduna cărămizi le alinia fără grabă una lângă alta în fiecare zi din palme așternea straturi de lumină într-o duminică a terminat zidul îi rămăseseră mâinile sângerând fruntea albă umbra

spațiul în care mi-ai lăsat tălpile este verde în el nu mai dorm firele ierbii nici nu mai dansează anotimpurile aici mă desfășor elegant în trei timpi niciunul cu tine uneori am degetele

știu vei ghici în pietre câteva morți câteva chipuri de copil și vei sparge mai departe destine da numai atât ți-a mai rămas de înfăptuit înainte de plecare uneori vei adormi încărămidat ca un

nu știu de ce mă ții trează la ora asta să îți spun pe vapor nu vor crește vreodată copaci nici măcar sequoia mi-ar plăcea să văd ca-ntr-un film marinarii cățărându-se îngroziți de

când se desfac mințile se scurge cruzimea lecția asta am învățat-o direct prin carne când am citit primul semn și de atunci stau cu mâinile bine legate doar de cuvintele mele, să nu mi le

oamenii vin toți de-a valma trec prin umbrele tale îți rod diminețile când desfaci minutele din cutia de plastic primită cadou după ultima poezie ruptă în fâșii memoria îți joacă feste

își zărise tatăl nu se mai temea s-a așezat pe-o balustradă ritualul echilibrului zilnic avea degetele moi după fiecare cădere cineva îi spăla fața cu apă de amprente altcineva o lua în

e o făgăduință această repetiție de ore negre ce râd în pumni ca și cum și-ar aminti de mine eu cea din bunele dimineți descusută de pământ trezită ca după o beție de aer atins de

Mă îndeamnă să tac. Nimicurile. Într-o zi o să mă las așa. Va fi mai bine, noi nu vom mai avea nici o contradicție, nici măcar nu va mai durea nătângă ceafa sau tâmpla de atâta zbatere. Voi fi

figurine și atât venite la întâmplare pregătind baletul unei blânde morți ne înfricoșează risipirea până la renașterea zilei e tot ce mai putem aduna din noi o boare-ntunecată pe genunchii

și simt viața asta ca o lamă perfectă taie detestabil de precis căldura din inimă trecutul din prezent să ajungă odată să fie destul pentru animalele de pradă devorând trupurile din joia