Ela Victoria Luca

am învățat citirea în doi eram vegheată de un înger se făcea că era copil înțelept și îmi amintea mereu nu toți îngerii au înțelepciune îmi spunea ia cuvântul în tine e greu nu îl cunosc nici el nu

în mine am apă piatră pământ secunde în rotund piatra apă se face și apa pământ pământul pântec rotund arcadă fugară între cer și trup fecund copilul cer îmi cere pântec nedat e

ar fi putut să tacă, îi este întotdeauna mai simplu, mai la îndemână matca asta binehrănitoare a tăcerilor, cu atât mai mult cu cât are în ea atâtea nuanțe posibile, nicio simfonie nu o poate

motto: Death will come with your eyes/ this death that accompanies us/ from morning till night, sleepless,/ deaf, like an old regret/ or a stupid vice. - cesare pavese ai prea multe motive să pleci

uităm între noi mâinile goale. iubim transparent. suntem două linii întrerupte. a vieții din moarte a morții din dragoste. și nu mai naștem cuvinte. îți spuneam din ochii mei se

nestigherită alunec în brațele tale ca-ntr-o arcă rămasă pe-un mal pustiit. lasă-mi doar vântul. lasă-mi doar plânsul. și taci. nu pot atinge dragostea. nu pot rămâne în pietre toamna. am

ne facem o dragoste-a munților brazii-și deschid verdele tu mă lași apelor eu te las cetinilor ne facem în scoici o dragoste-perlă pe timpuri eu îți las veacurile tu îmi lași secundele ne facem în

treisprezece amintiri ale zilelor în care oamenii și-au născut lumina au lăsat întâi primul strigăt primul plâns adormind ca-ntr-o iesle uitată în fân cosit din ceruri proaspete fire în

ai adormit încovoiat lângă zidul fără porți un somn transparent prin care copiii îți urmăreau visele ca pe desene animate îți șopteau la ureche ce personaj să moară și să reînvie de șapte

el nu înțelege nici strigătul alb nici de ce port aceeași rochie de fiecare dată când nu mai știu să desprind liniștea de pe mâini eram aproape mută eram inutilă înăbușeam sunetele în

nu ar fi grav nici dacă am lăsa în urmă chiar și aleea pitică pe care nu s-a întâmplat nimic ieșit din comun doar de la genunchi în jos glisa totul și era aproape frig un rece prietenos, oarecum

devotion strângi acum mijlocul drumurilor fidel pustiurilor macini duminicile părăsite între cuvinte răspicate și punctele vineții ai pierdut iubirea pe-un ochi miazănoapte so far so

stai fără să mai faci din vorbe un tub de aluminiu prin care să lași să curgă de-a valma impurități șira spinării o cere aștepți construiești un scripete perfect să poți transmite mai

fiecare cuvânt spre capătul vieții zidite între stâlpii tăcerii după legi edictate la poarta orașului îngropat semne-ncifrate pe o singură pagină în cerneluri simpatice amprente ale spiritelor

ar fi simplu să fie aceeași masă de lemn, un foc și câteva scaune goale, câteva chipuri din memorie care fac legături invizibile între umeri, între seara când din podea se auzeau sec zgomote și seara

nu mai am suflul tău nici măcar în sînge mă arde blestemată calea ca pe-o vădană cântând zorile-n smirnă copilul născut celor neiubiți închide iluzia ultima oară între lespezi

mă întreb cum să opresc inima la timp ascunsă în ape devine geamandură întoarsă spre trecut își pierde nordul nu o pot lăsa rătăcind ca o bufniță în plină tăcere nu o pot da ca monedă de