Ela Victoria Luca

să rămânem reci în eleganța dimineților cochete fiecare înseninat de altă indulgență a orelor eu îmi voi sorbi miezul fructelor tu îți vei uita aceeași savoare fără camere amintindu-ți doar minutele

Ană, Ană, Sânziană lasă-mi gândul să m-adoarmă să mă-nvârt în ape line să-mi port dorul în suspine să-mi lași visul rostogol dragostea să-mi dea ocol și s-aduci în prag ursitul că

cândva mi s-a spus să trag linii paralele peste oameni dar ei privesc adesea șașiu nu pot să îmi permit îndreptarea punctelor de vedere peste zona permisă de imperative mâna lor dreaptă îmi arată

nu am știut cum să îți spun bulevardele se roteau în jurul meu pietre doar pietre pavajul sărit de atâta mers inutil magazinele se închideau pe rând nu avem apă doamnă nu mai avem

ruga mea o auzi în fuioare lași cerurile învârtind lâna auriul se țese se coase în urma omului în urma timpului secunda-i un ac brodează între ani ia fecioarelor fără patimi scăldate

nu mai aud orașul bulevardele adorm cu fața la pământ vopselele sunt estompate sub ploile târâte de cer prin intersecții nesemaforizate zâmbetele oamenilor au deja gratii refuz să mai

când plec mi se fac munții nisipuri în vene mi se strâng pleoapele sub ghimpi de scaieți zgâriindu-mi gleznele într-o răsucire a noroiului spre ultima dâră neștearsă a rămasului bun

Prima dată plângeai, făptură ascunzându-te pe treptele pe care urcai de ani, sunând la aceeași ușă. Ferindu-ți privirea, discreția ta amuțea până și tăcerile din gând. Te întâlneam mereu în

ascunde-mă în locul din care nici tu nu poți pleca jumătatea mea de nord să fie paralela în care trăiești fără ecuații imposibile eu tind să rămân aceeași necunoscută aproape iubind aproape

Înapoi nu pot da înapoi nici măcar podul suspendat el mă dorește întinsă peste fiordurile tale în căușul sângelui mov valuri se strâng din apusuri. Înapoi nu pot strivi înapoi nici măcar

în camera asta aerisesc după un alt trecut după mirosul greu de insomnie febră și gustul de sare al singurătății nimic nu se uită nimic în mine nu arde până la capăt chipul mamei încremenit

(Le Mont-Saint-Michel, Claude Monet) îmi rămâne un miez de culoare nopțile fac lună plină și eu îmi fac pătrar inima numai târziu rămân singură între răsăritul meu și apusul stelelor își amintesc

apariția 1 îți rotești safirul iertare așterni o palmă peste privirea stângă fără îngerii întunericului rămâne-ți izvorul apariția 2 Dumnezeu îți creează în treizeci și trei de oglinzi alt chip de