Orbul fără cuvinte

Nu suntem decât niște orbi fără cuvinte, și încercăm atunci să încropim un dialog în rațiunea despicată înspre lucruri. Înspre pești și pescari, înspre fii risipitori și maeștrii, înspre - și aici atenție - înspre despicarea dintre \"plăcerea de a fi\" și \"posibilitatea de a nu fi\". Și aici, la cea din urmă, m-a lovit cu ceea ce spune Virginia în \"The Hours\" (sper din toată inima să-l fi văzut) la un moment dat în fața unei coli albe de hârtie așternută spre scris, cu mintea întinsă înspre sensurile vieții și ale morții care o bântuie, într-un episod memorabil în care vorbește ca de dincolo de lucruri: \"IT IS POSSIBLE TO DIE\".
Aceasta \"posibilitate de a nu fi\" ar trebui să ne facă atenți pe toți.

Apoi o altă despicare a rațiunii (rațiune = sens al lucrurilor): între \"realitatea din afară\" și \"labirintul nostru\". Și cât de real, totuși, este acest labirint al nostru, adică atât de proiectat în acel afară, încât, acea posibilă hârtie a copacilor are până la urmă rostul (= sensul = rațiunea) de a fi de scris, sau ... de împachetat peștii. Ați mirosit vreodată o hârtie cu care s-au împachetat pești? Cât de \"împlântat\" în realitate e acel miros!?!

Iar ultima strofă ne pune în fața despicării/disjuncției rațiunii înseși: \"să rămână\" - \"să-l șteargă\".
Rațiunea aceasta a Elei tinde spre un cuvânt unificator, singurul care \"rămâne\" prin ce? Prin \"arta de a păstra tăcerea în cuvânt\", adică un cuvânt care până la urmă se dovedește că ar trebui să fie unul tăcut pentru a-și păstra întrega lui putere, căci tăria cuvântului stă în nerostirea lui, pentru a se umple de sens (=rațiune). Grecii știu asta foarte bine, \"logos\" înseamnă \"cuvânt\" dar și \"rațiune\". Și noi românii am avut odată sensurile unificate: \"rost\" însemna \"sens\" ca și azi, dar însemna și \"gură\", \"rostire\", \"zicere\", \"cuvânt\".

Vă rog, veniți cu steluțele și nu lăsați nemarcat Orbul acesta fără cuvinte.