Ela Solan

ești atât de aproape încât simt durerea și mă trezesc am fruntea lipită de o înstrăinare pe care o port cu mine ca și când mi-ai fi dat drumul brusc din brațe nu mă mișc și totuși ma

să scrii și în fiecare cuvânt să stea ochiul singurătății clipind rugător în ritmul silabelor geamăt al timpului prin care treci desculț încercând zadarnic să-ți potrivești pasul peste pasul

ne-am trezit pur și simplu. ne-am privit mirați ca și cum în locul acela nu ar fi existat vreodată lumină. cuvânt. îmbrățișare. viața. părea că ar fi trecut doar o noapte. ieftină. atât. un

și plouă din nou și frunzele stau zgribulite pe crengi toamna a trimis hăitașii după noi omule fără să privesc înapoi le simt răsuflarea rece pe glezne ai mei sting luminile se ascund în spatele

un oboi cântă în surdină la margine de pădure prin inele de sunet copacii își trec degetele răsfirate trecătorul privește cu ochiul întredeschis al înserării buzele de întuneric din adâncul

va trece prin noi o ploaie mov spunea și buzele sale deveneau mov ca și ploaia atunci mă întindeam din nou peste degete ca o claviatură de pian ce își compune propria partitură ascultam uimită

e una dintre nopțile acelea în care simți cum viața îți stă ghem în stomac ai vrea să-ți bagi un deget pe gât să o scuipi afară dar brusc te trezești față în față cu tine privindu-te cu o silă

la ambele capete ale zilei aceeași noapte își scutură potecile lungi de întuneric deșiră de pe trupuri vechi vestmântul nevăzut al somnului legându-l în ghemul de vise întrerupte un murmur de

dacă ți-aș vorbi despre ea dacă aș smulge cuvintele care îmi nituiesc limba de cerul gurii dacă i-aș putea trece prin ochi fără ca privirile ei să-mi boltească neliniștea ți-aș spune cum uneori mă

în noaptea asta voi dansa cu tine singurătate ultima ciuleandră voi stinge lumina în camera tapetată cu oglinzi vom fi astfel încă odată împreună noi și doar tu vei afla că așa cum alți oameni

poate am reuși să ne auzim dacă am face puțină liniște în noi poate am reuși să ne vedem dacă ne-am privi fiecare în negrul apos al pupilei care nu știe să mintă poate dacă pentru o clipă am

încă te caut bătrâne deși de pe stânca asta înaltă și colțuroasă oriunde aș privi văd doar resturi din mine și vulturii coborând în spirală stau săgeată în aerul încordat ca un arc în care se

pământul strălucește în soarele amiezii ca suprafața unui lac împietrit doar altă zi emma...i-a șoptit de nicăieri și altă lume... apoi plânsul emmei și urma de ochi închis în aerul

de departe de undeva de foarte departe vin corăbii cu amintiri ambalate frumos pe apa limpede și adâncă din ochiul meu stâng care își așteaptă lacrima precum iasca un foc abia pâlpâind dar nu

poate a fost vis am deschis ochii peste setea neostoită și arsura din vene m-am ridicat brusc din deșertul amiezii în piept o herghelie de roibi își purta galopul spre o oază imaginară mi-am

în fiecare zi arunc în jur cuvinte în fiecare zi așez în pagini albe partiții de inimă ce ticăie defazat undeva pe altă fâșie de suflet aștept o culoare o nuanță cu care să trec prin goluri ce

e totul un joc sau nimic nu e joc când palmele umede mirosind a-nflorire se simt se ating și se strâng la un loc facând cuib pentru a crește un pui de iubire alte degete trec printre degete

îmi vorbești despre singurătate dar nu ți-o asumi și zâmbetul tău ascunde mereu o strategie de marketing zilnic vinzi ceva împachetat în ambalaj biodegradabil la prețul unei emoții pe care o

o șuviță de alge adună șoapte din tâmplă de pe obraz fărâme de scoici prinse lanț în jurul gâtului atârnă pe piept un bărbat alt bărbat o țigară și aceeași cafea mare și neagră în care

pe cer stă o pasăre oarbă cu o aripă înălțată spre pământ lumea e cuprinsul răsturnat al unei povești de iubire cu oamenii atârnând ca niște lilieci de cuvinte el doarme cu iarba în pumni și

murgul își scutura coama neagră nervos din pletele lui ieșea o noapte adâncă ne prindea pe toți adunați lângă lac cu gleznele învelite în eșarfa mătăsoasă a apei număram ochii de pe cerul ca o coadă

o zi ca asta în care ploaia îmi transformă inima într-un ciubăr și îmi trece prin ochi precum pașii târșâiți ai bunicii o astfel de zi mă agață de umăr și mă deșiră până la capăt rămân despovărată

cumva în mine stau adunați toți ca la șezătoare încercuindu-mi inima aproape confundabilă cu oricare dintre chipurile familiare peste care pâlpâie lumina palidă a trecutului cumva din mine ies