Ela Solan

dintre toate câte s-ar fi putut spune dintre toate câte s-ar fi lăsat trăite toboșarul din inimă a ales o tăcere grea cât o veșnicie prin care să trecem împreună ca niște inele prinse într-un

suntem noi săgeți țâșnite din încordarea până la rupere a nevoii de tenebre retezând între dinți cordonul de lumină sărind îmbrățișați printre grămezi de scoici și nisip noi cei ce pășim

a trecut prea mult timp fără să mă gândesc la tine fără să privesc înapoi mi-am spus că acolo unde ești câteva secunde adăugate veșniciei nu mai contează așa cum nu mai contează faptul că ai

......... se ridică încet și se apropie de oglindă cu pumnii încleștati e prima dimineață în care pătrunde așa cu toată neputința adunată în degetele albite de presiunea strânsorii pe stradă

e lună nouă sunt într-un colț de noapte și merg în genunchi pe marginea apei doar așa pot fi mai aproape de pașii tăi iar valul îmi spală picioarele cum le spăla pe ale tale

îmi țin urechea lipită de pieptul lumii copac într-o prea dureroasă așteptare a ultimului cuvânt de el să mai stau agățată o vreme ca de o ramură ce privește spre înalt și nu spre pământ se aude

se scurge dinspre tine înspre mine transparența acestui fir albastru din care nesfârșit te desfaci în sensul acelor de ceasornic în timp ce eu rămân neclintită ca un secundar înghețat de prima

aș vrea acum să nu fi ales drumul ăsta care nici măcar nu e drum e doar o potecă printre copaci prea înalți și frunze prea multe soarele pătrunde cu greu prin desișul de crengi ajunge pe

sunt două stări pe care nu le pot atinge așezarea în trup / ieșirea din el rămân astfel undeva la răspântie ca un popas sub poarta sărutului lângă trupuri lipite și buze lipite pe drumul ce duce

îmi tot spun că ploile nu se opresc niciodată când cerul devine transparent iar pamântul se desface în praf fiecare pală de vânt mută ploile în oameni oamenii se mută în pământ din ei cresc

durerea aceea surdă încet dispare de parcă urmele ei s-ar șterge treptat rămân doar ceasurile ticăind defazat și un fel de puzzle prin care calc fără oprire încercând să-i refac pașii suntem

stau nemișcată în fața ușii / holul e impregnat de miros familiar îmi intră în carne / îmi răscolește prin viscere încerc o mișcare / trupul rupt de mine stă țeapăn știu că trebuie doar să apăs

am crezut pentru o singură clipă am crezut că orice e posibil să-mi scot aripile din lada cu vechituri și să le cos de umerii goi cu ața făcută din deșeurile aruncate de-a valma în locul în

podeaua atârnă greu sub tălpile crispate în miezul lumii chiar în globul de foc al privirilor trupul se desface fâșii cu un vaiet prelung se desprind alunecând ușor spre glezne ca niște coji de

am vrut să ating să caut sub pietre de râu printre straturi de apă alunecând grăbite spre cerc acolo unde sunt palmele lui tălpile crestate de scoici poate și ochii neînchiși așa au vrut ei

este doar o răsucire înspre mine în căutarea căsuței de lemn cu podeaua de lut și ferestre deschise lângă câmpul întins ca o atingere a crucii pe care o port de la naștere în palmă ca o închidere

să stai încolăcit la rădăcina copacului mulat pe trunchi ca un șarpe să strângi cu toată forța până când scoarța devine pielea ta rădăcinile brațele tale trunchiul nevoia ta de iubire

o zi nesfârșită conturată viu de forme și culori parcă ieșite din penelul lui vincent pe malul pietros la casa construită din pielea femeii întinsă peste oasele bărbatului veneau cândva

astăzi îmi afișez tristețea la avizier vreau să-i vadă toți noul look arată exact așa cum ar fi pictat-o rembrandt ca un braț care își pierde conturul treptat disipându-se în umbre ca un păr

simt cum încet mă trezesc deși apele tot mai țin deasupra cântecul orașului nenăscut am fost acolo cândva am ținut toți copiii de mână am trecut prin toate casele unde bătrânii așezau la masă o

și chiar de oase cresc în mine ce-mi scriu prin carnea grea cuvinte pe care printre dinți le ține închise gura mea fierbinte chiar dacă totul e zadarnic trupul meu cosmic nefiind decât un

stau aici cu palmele lipite între genunchii strânși cu ochii goi / două găuri negre prin care mă scurg încet suficient de încet încât să mai am timp pentru o atingere stau aici și e noaptea

ești acolo un trup din care tot pleacă trupuri spre nicăieri mereu nemișcat mereu în locul acela în care pătrunde doar ticăitul necontenit al ceasului din zid numărând plecări așezând straturi

pe drumul lui fiecare atinge cele patru dimensiuni ca o limitare la care este constrâns visând la lumi paralele și vieți de apoi uitând că el însuși reprezintă o altă dimensiune mult mai