Ela Solan

când ai aprins cuvântul și l-ai lăsat să ardă, am știut că din el ies aripi. aripi strânse care doar în cădere învață să se deschidă. noi suntem aripile strânse. atât de strânse încât ne vedem

suntem noi săgeți țâșnite din încordarea până la rupere a nevoii de tenebre retezând între dinți cordonul de lumină sărind îmbrățișați printre grămezi de scoici și nisip noi cei ce pășim

e frig diminețile urcă pe trupuri ca șerpii diminețile noastre nu ale lor ciudat să privești viața așa din trupurile devenite doar mecanisme și sunt multe în baraca asta unde soarele șterge

aș vrea acum să nu fi ales drumul ăsta care nici măcar nu e drum e doar o potecă printre copaci prea înalți și frunze prea multe soarele pătrunde cu greu prin desișul de crengi ajunge pe

pașii sună greoi pe asfaltul plin de urme un mers opintit de om beat întuneric orașul un conglomerat de beton își răsfiră străzile înguste ca niște poteci între ziduri câteva lumini rămase

prima decadă mie nu-mi plac oamenii am urlat / nu-mi plac am șoptit / și m-am strâns în poziție de fetus lângă ciobănescul meu caucazian / în cușca lui / pe salteaua plină de păr și miros de blană

bătăi de clopot șterg cenușiu praful serii într-un punct soarele stă vânăt ca o rană închisă din care sângele se împrăștie pe sub piele tu treci fără să te întrebi istovit de prea lunga

întoarce-mă am ieșit din umăr dezbrăcată de orice stare stau ghem în propriul stomac și-mi dospesc așteptările toți fluturii au rămas fără aripi toți ochii s-au închis întinzându-se peste lume

stau ghemuită pe podeaua bucătăriei realitatea se lichefiază astăzi tristețea mea de fond s-a lățit ca o baltă înecându-mi fiecare segment de trup inima zvâcnește numără zile și nopți pe lângă

timpul care pleacă sapă morminte cuvintelor nerostite peste ele o cupolă de ochi aprinde când și când o privire de veghe în spatele fiecărei uși cresc cimitire care-și revendică dreptul la

aici se închide cercul chiar aici unde picioarele devin rădăcini iar pământul își trage seva din vene o mână va crește spre soare alta va săpa spre adânc în timp ce ochii vor trece prin

eu filigranat sufletul se întoarce în piatra neumbrită de nor obosit după lungul drum dinspre cer prin toate șoaptele lumii

pe chipul ăsta alb iarnă doar tu poți să simți liniștea fulgilor ce se-aștern între lumini de ochi ----- singura mea poezie este cerul pe care nu-l simt nu-l văd și nu-l ascult doar îl

nestatornicia acestui acum mă face să greșesc ușa intrând mereu în același loc si astăzi ca și ieri înțeleg că în camera asta suspendată nu sunt singura mâinile mele sprijină zidurile pe

Gând filigranat, Sub lacrima ploii reci Taina eului...

Pierdut în sol trupesc Îmi curge timpul lung, Deasupra lui plutesc Lumina să-mi ajung. Crescut din iris verde Și plămădit de vis, Cărarea nu și-o pierde Spre-al clipelor abis. Doar ora

Prea multă matematică în poezia Ta, Doamne, un fel de ecuație fără soluții, cele șapte zile ale mele se scurg prea repede, mi-ai presărat drumul cu logaritmi iar angoasele cresc în progresie

Pământul icnind de freamătul verde, ce stă să irumpă... ... Mugurii plesnind, fervoarea dimineții prin geam pătrunde... ... Soarele zâmbind, în stoluri rândunele spre cer

pe zidul dintre noi rătăcesc neînțelesele semne ale unui legământ violat de certitudini colaterale am simțit ochii ei în privirea ta ai îngropat tăcerile mele în indiferență îmi văd nenăscutul

Am pus în trupul tău un timp de sânge Pe care l-ai primit condiționat Și iată azi lumina-n ochi se frânge Și fluturii din suflet au zburat. Știu, am greșit crezând că e iubire, A fost, de

Stau răstignită între mine și tine Uneori aș vrea să revii... Sărutul din palmă, mângâierile fine, Rătăcirile noastre prin eu-ri străine, Tăcerea străpunsă de gesturi târzii, Regăsirea

Ploua cu soare... Dacă aș fi vrut, Aș fi putut să uit Că te-ai întins cândva Între dimineață și noapte, Smulgându-mi brutal ziua din păr Și stelele din cerul trist al ochilor. Lumina mă

Se legănau sub frunze-ngălbenite Secvențe ale timpului trecut, Zadarnice îmbrățișări de lut Sub masca clipelor deja strivite. Și pașii șterși din mâna de țărână Ce mângâia un vis

S-ar putea ca totul sa fie un vis, O clipa de ratacire in drumul meu spre nicaieri… Cu un gest amplu imbratisez lumea Si strangand-o la piept, cu ochii larg deschisi, Zbor dincolo de