Ela Solan

când iarna își trece arcușul lichefiat peste conturul de vioară albă topind într-o tăcere transparentă urma strigătului ei nicio umbră nu mai stinge lumina din zâmbetul zilei ce crește nicio aripă

locuiesc sub propriile-mi tălpi de unde aud cum toate brațele smulse își caută rădăcina în lumina pură dintre două zvâcniri ale inimii îmi icnește pământul cosindu-mi muguri de iarbă prin

uneori alb și negru sunt de ajuns înaltul și adâncul cuvintelor rostite derulate înainte spre marea tăcere între rămân fisurile prin care pătrund nuanțe ochii deschiși peste ceilalți ochi și

greu de spus unde încep și unde mă termin probabil întreagă mă știu doar în brațele tale în rest inima își mută cadența dintr-un piept într-altul și câte trupuri poate îmbrăca un eu care își

îmi curge decembrie printre cuvinte cuvintele străzi lungite sub tumultul orașului cuvintele instrumentiști și instrumente acordându-se în repetiția aceluiași final iarna asta e o înșiruire de

atunci când ninge soledad privesc în hăul din care fulgii urcă spre mine noaptea începe să curgă cumva languroasă cumva tăioasă și rece devin un peter pan ce cade vertiginos în golul din pieptul

la timpul trecut ne așezăm toți fără ea ca la o masă stingheră cu urme de farfurii și pahare și mai ales cu tocirea umbrită a marginii pe care cândva s-au sprijinit brațe închid ochii la masa

nu e întâmplare zilele nu se mai succed se ascund unele într-altele îmi confund mâinile cu ale cui inima oarbă are forma cărui chip simt numai gustul dulce sărat al luminii stau la țărmul ei și

uite cum cerul picură nesfârșit lichefiat de neputința de a crede și nicio urmă nu va mai pândi ca un hăitaș stârnit de mirosul de încă viu tot ce-am lăsat se va scurge cu ploaia peste

așteptarea se întinde pe buze stăm ochi în ochi aproape indiferenți la zumzetul dinafara privirilor noastre îți spun ar trebui să rupem cercul în care secundarele s-au oprit tu astupi cu degetele

e frig diminețile urcă pe trupuri ca șerpii diminețile noastre nu ale lor ciudat să privești viața așa din trupurile devenite doar mecanisme și sunt multe în baraca asta unde soarele șterge

de câte ori devin întuneric te caut ești ochiul meu de lumină stau în fața ta ca în fața unui miracol pentru că senzația asta de fericire frustă dar autentică nu o pot avea decât aici viața

e toamnă în grădina lor anotimpul în care iubirea încă stă agățată de ochi ca o frunză uscată pe bancă timpul își așează succesiv chipuri bătrâna surâde umbrelor din spatele privirii bătrânul

ca întotdeauna drumul începe din ochi pătrunzi sfios prin pupilă în culoarul irizat al privirii mergi fără pași pentru că aici nu exista gravitație atingi cu degetele minții culori ele sunt doar

câteva ruine în mine privite de sus par a fi o delimitare îmi amintesc de cetate și cum treceam printre ziduri căutând o fereastră visam că-mi las părul lung să urce dincolo pe el ar fi coborât

în sfârșit pot să scriu despre el despre cum mi-am amputat nevoia de om pentru a traversa lucid toate cerurile cu herghelia de zile și nopți pe spinarea cărora m-am trezit galopând printre

aerul rece se lipește cu voluptate de trupul meu ghemuit palmele se deschid sub jetul alb de lumină o altă zi îmi intră în ochi o altă zi în care nu știu unde sunt și nici nu mă caut mi-e foarte

în fiecare zi îmi caut drumul prin om prin locul acela înalt unde cortina de aripi ce acoperă cerul se ridică lăsând la vedere urme de zboruri oprite în soare în fiecare zi o pasăre îmi iese din

altă risipire îmi spun și trag un cer de cuvinte peste somnul încolăcit al nopții mă ridic în fața oglinzii până la mine se deșiră o lungă tăcere depărtarea mă închide mă pătrunde cu toți

în ochii tăi negri și mari soledad păsări de lumină dansează enigmatic mici înaripate străvezii ce poartă sub penele lor inimi le simt parfumul și răcoarea mă îmbracă precum o cămașă albă de

un suflet rătăcește prin zilele așezate în drum trec oameni emilia nu îi vede doar când un porumbel își desface aripile palmele lipite de geam strigă răsfrânt pe sticla groasă ce le separă de

septembrie și-a scris partitura soledad nu și-a schimbat nici cheia nici ritmul închipuie-ți liniștea dinainte respirația abia simțită a clipelor ce preced intrarea apoi verdele ciupind tot mai

era dimineață stăteam împreună la masa aceleiași toamne ca doi copii pe o creangă de gutui mușcând din același fruct și nu ne păsa că frunzele se zbârcesc se încovoaie și se aruncă singure în