Poezie
îngemănare
1 min lectură·
Mediu
în ochii tăi negri și mari soledad
păsări de lumină dansează enigmatic
mici înaripate străvezii ce poartă sub penele lor inimi
le simt parfumul și răcoarea
mă îmbracă precum o cămașă albă de in
sub care zborul devine cădere
ca un orb rătăcesc în privirile tale
căutând cu înfrigurare locul acela
din care să mă pot smulge îmbrățișării
zilele picură uniform ca dintr-un robinet stricat
au forma aceea de lacrimă și multă rugină în ele
oricât aș freca petele rămân pe albul opac de lângă iris
de parcă un fluture tomnatic mereu îmi trece prin ochi
este iar un sfârșit de ceva
îl aud tot mai puternic în foșnetul de aripi al păsărilor
îl simt cum se înfășoară
cum lumea devine un cocon imens
ce va înghiți umbrele noastre suprapuse
și mă tem soledad
mă tem că atunci când vom răsări în verdele viu
vom rămâne îngemănate
pentru totdeauna
032914
0
mă tem că atunci când vom răsări în verdele viu
vom rămâne îngemănate
pentru totdeauna\"
E mai mult decât o inițiere prin singurătate,
ești chiar singurătatea...
De ani de zile mă întreb cine ne lipsește,
dacă nu cumva singurătatea
își are originea în Marele Gol,
despre care vb. memoria colectică a inzilor,
Lao Tzi...
Cuvinte surprinzător de obișnuite,
meșteșugit împletite, creează
efecte dramatice captivante...
Cu mulțumiri, acelaș cititor constant,
Sibi