Poezie
despre peșteră. despre noi.
2 min lectură·
Mediu
îmi vorbești despre singurătate dar nu ți-o asumi
și zâmbetul tău ascunde mereu o strategie de marketing
zilnic vinzi ceva împachetat în ambalaj biodegradabil
la prețul unei emoții pe care o închizi în cutele de pe frunte
și îmbătrânești progresiv
doar că îmbătrânești dinăuntru spre înafară
și organul acela numit suflet începe să se usuce
plin de ischemii și de necroze
îți adâncește ochii în orbite și îți crucifică scânteia din ei
iar zâmbetul tău devine tot mai diform
***
în fiecare secundă cineva sau ceva pleacă
în fiecare secundă se deschide un portal spre lumea nevăzută
ceva plus câțiva dintre noi pășesc dincolo
nu lasă în urmă decât ecoul unor pași nesiguri
trăgând după ei aceeași singurătate neasumată
după un timp
ceva plus câțiva dintre noi se întorc aici
doar pentru a se ispăși din nou
***
te răsucești brusc spre mine
și în acea secundă în care te lași descoperit
văd în adâncul din ochii tăi
intrarea în peșteră
singura percepție a simțurilor
cu cât mai conturată cu atât mai ireală
și de necuprins în adâncimile de dincolo de palpabil
pășești în întuneric și ochii nu-ți mai sunt de niciun folos
încerci să vezi altfel să simți altfel
începi să înțelegi cât de falsă e lumea deslușită numai prin simțuri
și vezi cu mintea ceea ce nu vei vedea nicicând numai cu ochii
îți porți trupul ca pe un sertar în care te închizi atunci când vrei simplu
un adaos util doar pentru a pătrunde prin lucruri deformat
așezând irealul într-o structură de plastilină
pe care o remodelezi după adevăruri revelate de profunzimile peșterii
într-o unică realitate în care poți exista
***
există o anumită expresivitate a mâinilor tale
vorbești cu ele ca și cum ai dirija o orchestră
degetele lungi alunecă prin aer valsând
trec prin ele același anotimp
rămân veșnic primăvăratice
deși în respirația de lângă ele
este iarnă demult
033603
0
Vezi în etapele temporale ce se succed nu o îmbătrânire constantă, ci una progresivă “dinăuntru spre înafară”, când seva sufletului începe să se usuce.