M-am întâlnit cumva
– exact din întâmplare,
că n-avem drumuri fixe
decât spre dormitor
cu o poetă tristă – una cu nasul mare,
o cucuvea cu plete... mă rog.
Nevastă-mea.
Era în vervă –
se coace țara-n zeamă de tomată
și curge bulionul peste glie
ca o regină beată
coana moarte
scuipă semințe de pe năsălie
și cine sâmbetele să-i mai poarte
copilei știrbe și cu praf în ghete
când
iubita mea cu şolduri late
şi păr maro ca boaba de cafea,
îţi spun cu drag acuma:
noapte bună.
şi ieşi, te rog, din pijamaua mea.
e verde;
iară verdele nu-ţi vine
deloc, pe trupul mlădios.
tu
mă enervează de mor
când o văd că stă așa — botoasă, tăcută,
cu aerul de „zi ceva că te sparg”
lasă, frate,
n-o să te deranjăm, ai să vezi
(mi-o spun în gând,
ca să nu-i zic vreo
Să pregătesc cădelnița, cică! Bine, ia să văd... uite cățuia asta veche, s-o dau deoparte. Și cărbunele… băi, ai grijă, să nu pățesc ca Savu, care-a țipat cât casa când s-a ars. Eu nu-s așa! Aprind
Ideea de a avea un acvariu i-a venit soră-mi într-o prea frumoasă după-amiază
de iulie,
pe care o petreceam încuiaţi în debaraua care de obicei
servea la depozitarea cuburilor, rotodiscurilor,
Mă duc spre Cişmigiu, şi-n urechi îmi urlă "Paranoid" de la Sabbath. Bateristul e belea, iar Ozzy... tata-lor! Trag cu silă dintr-un Lukey, dar parcă mi-e dor de-un Carpaţi fără filtru, din ăla
Doamne,
azi dimineață mi-am băgat capul sub chiuvetă,
am deschis robinetul și-am auzit cum orașul plânge prin țevi.
În bucătărie, albastrul mucegaiului de pe pâine
mă privește intens, ca ochii
— Doamne, ce-aș mai schimba ceva în existența aceasta monotonă, am zis.
— Te-ai apucat de vioară.
Stăteam pe balcon ca două persoane rămase în viață după ce una dintre ele (adică eu) s-a lăsat de
Ți-ai uitat ciorapii
pe clanță.
Încă împletiți.
Încă umezi de tine.
Îi deznod cu degetele.
Încet.
Greu.
Ca pe o piele învechită care se lasă.
Îi spăl.
Îi scufund.
Îi las să zacă.
Ca
— Domnule, un utilaj – zice nea Toma – e ca un organism viu. Ca un om, cum ar veni.
Stătea în mijlocul nostru, drept, în salopeta lui albastră din care ieșea gulerul alb al cămășii, fixându-ne pe
Ai haz, iubire – lucru rar,
în vremurile noastre triste,
apucături manieriste
și mult umor involuntar.
Iar dacă sunt dezacordat,
mult prea frumoasa mea grisină
e ca pe tine să te fac
să mă
Moartea nu vine pe fugă,
nu trântește uși, nu te strigă pe nume, nu,
vine ca o briză caldă,
se așază la masă,
își trece degetele peste firimiturile rămase de aseară,
își toarnă un strop de
Dacă alfa și cu gama se-ntâlnesc din întâmplare,
nu fac scurt, nu scânteiază, nu interacționează.
(Științific, sunt incompatibile —
ceea ce le face perfecte pentru o relație.)
Alfa e grea,
scandalos de puține lucruri pot fi duse la bun sfârșit
într-o sală de așteptare –
este ideea
de la care am abandonat mai demult
un mare poem,
premisele — stimate auditoriu —
premisele, aceste animale
o privesc
știe că mă holbez
n-o deranjează
nimic nu-i tulbură ritmul
în care tastează —
fără grabă fără pauză
fără intenție
continuu
(a început în 2006
și până astăzi nu s-a
îmi plac alunele
pentru zgomotul lor mic, sec,
precum portiera trântită înainte de ultimul argument.
nu explică nimic,
dar închid discuția,
ca anumite răspunsuri:
scurte, reci, fără drept de
Asfaltul negru se topea sub picioare
era de fapt singurul lucru plăcut şi mai era
speranţa ca la capătul străzii o să căpătăm pe toată maculatura
cu care ne cocoşam atâţia bani încât să ne
În sfârșit! Vengerov la Ateneu... Cine ar fi crezut că o să am parte de aşa ceva la București? Dumnezeu parcă mi-a ascultat dorințele. Da, sunt aici! Concertul de vioară al lui Sibelius – exact cum
sărind peste prelogomene
(de care-n scârbă te dezici
privind obtuz, pe sub sprâncene)
îți spun direct și sincer —
te complici.
să folosești, monșer, caca-ul
drept argument atunci când
DM