Dacă alfa și cu gama

ia un limbaj științific și îl transformă în poezie, în metaforă a relațiilor și a incompatibilităților omenești. Alfa și gama, două entități abstracte din fizică, devin personaje cu trăsături afective — una grea, zgomotoasă, efervescentă, cealaltă tăcută, insidioasă, dar devastatoare.

Ceea ce mi-a plăcut în mod deosebit este felul în care reușiți să îmbinați precizia rece a termenilor științifici („nu fac scurt, nu scânteiază, nu interacționează”) cu fragilitatea și violența emoțiilor: „afectuoasă ca o ușă trântită din greșeală”, „după ea nu mai crește nimic”. Rezultatul e un fel de poezie paradoxală, care vorbește despre iubire, dar o privește ca pe un fenomen nuclear.

Îndeosebi sfârșitul mi s-a părut reușit: „Dacă alfa și cu gama au stat în același pat, / nu înseamnă că s-au atins. / Doar că mediul din jur trebuie schimbat.”
Concluzia e amară și tăioasă: iubirea nu se măsoară neapărat în gesturi vizibile sau în contact direct, ci în urmele lăsate asupra lumii din jur, asupra lucrurilor mărunte — așternuturi, perne, tandrețe. Totul devine contaminat, impregnat de o energie care, chiar dacă nu se vede, schimbă definitiv spațiul intim.