Doru Mihail

care face balet pe muchia dintre creativ și destructiv, cu genitivul transformat în protagonist activ, deși cu suflet negativ. Totul curge intuitiv, uneori prea subiectiv, dar suficient de exploziv cât să-ți țină atenția în priză. (Sper doar ca un editor hiperactiv să nu considere observațiile mele de natură alternativă un derapaj subiectiv și să mă reducă, fără ezitare, la un simplu adjectiv derivativ)

Iulia,
Mulțumesc. E tot ce pot zice și încă mi se pare prea puțin. Mă-nclin cu un zâmbet – recunoscător, ironic și, poate, un pic rușinat că m-ai citit așa de aproape.

Leonard,
E mare lucru să știi că cineva nu doar citește, ci și crede în ceea ce ai scris. Și încă se luptă pentru acel text, într-un spațiu unde de multe ori cuvintele sunt doar pretexte pentru alte încordări. Asta e cu adevărat uriaș. Mă onorează și mă copleșește, puțin peste pragul obișnuit al modestiei. Mulțumesc, om frumos.

Domnule Geană,
Știu că v-ați rupt din cele 17 ore de neodihnă editorială ca să-mi explicați că textul e prea tezist, prea cu carne, prea puțin cu Dylan de colecție și — desigur — insuficient optzecist (vă mulțumesc, apreciez efortul și mă simt sincer îndatorat!).
Dar, între noi fie vorba, poezia nu voia să fie nici hit, nici subversivă: era doar o babă care-și amintea că, în loc să se înarmeze, a ales să se fută. Și poate chiar ăsta era manifestul.
Și pentru că dumneavoastră ați deschis ușa unei aprecieri offtopic, îmi permit și eu să trec un pic de prag.
Consider, pe cât mă duce mintea, că aveți (uneori) mână bună și scule fine — dar greu trebuie să fie să strângeți șuruburi la poezia altora cu cheia criticii, când dumneavoastră înșivă sunteți prins cu degetele sub menghina propriului vers. Mai vine câte-un Leonard și vă azvârle mucii-n fasole, taman când v-ați pus șervețelul de dantelă și ați scos tacâmurile grele ale spiritului.
În concluzie, Leonard, Bogdan –
vă salut și vă transmit tradiționalul îndemn tovarășesc:
Make love, not war!

și amator pe ale poeziei păjiști, mă văd în fața unui text poetic pe care —ca să-l comentez cum se cuvine — ar trebui ori să mă reprofilez pe hermeneutică, ori să mă împac cu ideea că nu toate cuvintele-s făcute să țină toporul drept.
Totuși — ceva-mi șoptește că-n flautul divin care înghite strofa unu, stă bine-ascuns un pic de drujbă metafizică.
Nu taie lemnul, dar măcar pare că-ncearcă să-l gâdile

nu trage de ea, nu cerșește empatie, dar nici nu se ascunde —tocmai de-aia mi-a și atras atenţia (sper ca fanele care te scriu deja-n versuri sa nu devina geloase).
ce daca mai alunecă pe ici-colo spre patetism - e fără paradă

Mă întreb, cu modestie și un strop de teamă că-s în afara cadrului regulamentar, dacă nu cumva am înțeles eu greșit menirea comentariului pe acest site literar. Judecând după ce citesc prin paginile poeților noștri dragi, pare că a comenta înseamnă, tot mai des, a corecta, a îndrepta, a sugera schimbări, eventual cu o hotărâre demnă de redactorul-șef de la “Gândirea”, ediția interbelică.
Și totuși, eu – naiv incurabil – aveam impresia că un comentariu e, prin definiție, o reacție subiectivă, personală, un mic ecou al vibrației interioare stârnite de text. Nu o operațiune chirurgicală, ci un dialog. Preferabil, fără bisturiu.
Zic toate acestea în contextul în care, pe pagina domnului Ștefan Petrea – autor cu har, dar și cu o notabilă vocație de a cere confirmări (sau infirmări, sau orice formă de validare sinceră, dar detaliată) – am îndrăznit să las un gând în versuri (slabe, recunosc, dar bine intenționate). Nu să repar textul, Doamne ferește, ci să spun ce mi-a spus mie, cititor fără diplomă, poezia domniei sale.
În plus, dacă tot suntem într-un spațiu interactiv, iar domnul Petrea însuși comentează – cu o eleganță adesea plină de haz – propriile creații, invitând cititorii la replică, n-am simțit că păcătuiesc intrând în jocul acesta sincer, de salon literar cu ușile întredeschise.
Poate că ar trebui, pentru claritate, să redenumim rubricile. Comentarii ar putea deveni Indicații regizorale, Sugestii de rescriere, sau, și mai simplu, Confirmări pentru domnul Ștefan – că tot e cererea frecventă.
Cu stimă, zâmbet și toata consideratia et cetera, et cetera

pentru vizită și lectură! Dacă ați citit tot, v-a rămas în minte și tot n-ați găsit nod în papură… e clar- v-am prins într-o dispoziție bună! În orice caz, promit să continui — fie să conving, fie să vă păcălesc şi mai convingător data viitoare!

treceți ce-am scris la offtopic. E simplu!

Să trăiască poezia-hemoroidă,
Cu puroi, erotism și nițel schizoidă,
Versuri proaste, în stoluri, rebegite, gregare –
Tot ce zic: editori dragi, vă rog eticheta „EXPRESII VULGARE”!

adevăratul poem l-ați scris in primul comentariu.

ridică niște întrebări serioase. Sunt reci la atingere sau doar neted-periculos de alunecoși? Dacă cineva îi sărută, rămâne urmă, ca pe un geam aburit? Și cât de rezistenți sunt? O îmbrățișare prea entuziastă ar putea duce la un dezastru cu cioburi?

Vă mulțumesc pentru lectura atentă și pentru gândurile împărtășite! Mă bucur că v-a stârnit interesul și sper să merite în continuare. Vă mai aștept cu drag!

Vă mulțumesc pentru lectura atentă și pentru subtilele observatii

sinceritatea, vulnerabilitatea și chiar stangacia de din ultimele texte decat improvizatia cu rime fistichii pe care o produceai pentru efecte muzicale.

trimiterea la un documentar nu ajută. Mai cinstit era un du-te dracu' (vezi, același d si asta nu e bine) și sa-mi spui ca ai exprimat acolo o trăire personală pe care un nesimțit ca mine n-o pricepe. Reactionez si eu, ce vrei dupa ce zeci de ani a trebuit sa explic faptul că românii asa si pe dincolo, cultură alea alea... 30 de ani de prezentat handicapați hoți si curve e mult. Si repet -dacă nu esti tu acolo.. e butaforie

Poezia îmi lasă un gust amar, nu atât prin temă, cât prin modul în care e scrisă. Împachetează suferința unei badante în generalizări care îngustează totul, de parcă identitatea națională ar dicta destinul. Îmi displace profund felul în care „româncele” sunt incluse sub aceeași umbrelă tristă ca și cum sacrificiul sau abandonul ar fi caracteristici comune și inevitabile, iar „Italia” e redusă la o „țară de bătrâni” – și nu orice bătrâni, ci unii scarboși. Ironia la adresa lui Dumnezeu, scris cu „d” mic – o modă tot mai frecventă – a redus la un spectator distant, care ignoră suferința oamenilor. (ajutâ ? dă valoare asta ?!) Mesajul rămâne astfel la suprafață, greu de digerat, mai degrabă un șoc forțat decât o reflecție autentică și profundă.

care emite cine stie ce impresii avizate, pot spune ca textul prinde o notă de sensibilitate fără să se piardă în sentimentalism – exact ca un tip dur pus față-n față cu lucruri mici, de care nu se poate să nu-i pese. Pe ici-colo mai scapă o doză de stil prețios (na! ne mai dam si-n petec) dar asta nu face decât să întărească atmosfera. Reușește să emoționeze fără să forțeze, cumva natural.

- este scris pe nerăsuflate, dar asa cum intre respirații e nevoie de puțină pauza, si între versuri / imagini e necesară putina reflecție. Si recitirea e (cred) extrem de utilă.M-a socat in schimb o afirmație si anume:"Chiar citesc mai puțină poezie în ultima vreme, ca să nu existe prea multe influențe inconștiente.". Ariana, asculta un om batran - pune mâna și citește MULTĂ poezie. Spulberă-ți ideea că a ramas ceva nespus pe lume. A, desigur, e locAlte măști, sunt in schimb de efect. Dar piesa... tot cam aia

L-am citit de la coadă la cap și parcă suna mai bine

Ce anume din in ceea ce ați scris vă este neclar?

Îți mulțumesc că ți-ai făcut timp să citești și mai ales că ai găsit de cuviință să-mi spui ce ți-a plăcut și ce nu. Chiar îmi prinde bine!