apoftegmă

care emite cine stie ce impresii avizate, pot spune ca textul prinde o notă de sensibilitate fără să se piardă în sentimentalism – exact ca un tip dur pus față-n față cu lucruri mici, de care nu se poate să nu-i pese. Pe ici-colo mai scapă o doză de stil prețios (na! ne mai dam si-n petec) dar asta nu face decât să întărească atmosfera. Reușește să emoționeze fără să forțeze, cumva natural.

Se spune că libelulele sunt considerate a fi insecte aducătoare de noroc, că simbolizează schimbarea, visarea, transformarea, armonia și puritatea. Aceste aspecte au fost bine menţionate de Leo în textul său, iar folosirea diminutivelor nu e deloc întâmplătoare, încercând să me apropie mai mult de personaj, să simpatizăm cu el, să-l îndrăgim. Dar o libelulă, prin zborul susţinut de aripile sale fragile, înseamnă şi curaj, puterea de a răzbate, de a călători, chiar dacă riscul căderii există. Pănâ şi merelor le este frică să cadă, spune Leo, întărind această idee. Schimbarea, transformarea, sugerată încă din titlul, ca un adevăr pe care trebuie să-l înfruntăm, are de-a face şi cu modificarea trupului, nu numai cu maturizarea psihică. Un adevăr care ne frustrează, făcându-ne să tragem o înjurătură, de unde şi pişatul zilei de ieri. Dar trebuie învăţat şi acest lucru, e ca mersul pe bicicletă, se învaţă mergând, căzând, julindu-ţi genunchii. Textul pare a fi, per ansamblu, o dedicaţie adresată unei fiinţe dragi. Leo ne arată cum este el în relaţia cu această fiinţă, e probabil partea cea mai frumoasă din el. Probabil că şi el ar vrea, ca şi alţi părinţi, ca această minunată şi angelică creatură să rămână la gradul acela de sfinţenie şi puritate pe care îl au copiii, dar, viaţa înseamnă schimbare. O continuă schimbare. Nu trebuie să fii mare expert pentru a pătrunde acest text, mai ales atunci când ai trăit sau trăieşti lucrurile prin care trece autorul. Dacă e ceva doar imaginat, poate sugera o forţă empatică deosebită, dar eu cred că e ceva trăit.

nu pot decat sa va multumesc pentru semne, mă bucur dacă v-a plăcut.