dorin cozan

Când el a întâlnit-o pe ea, s-au despărțit apele de uscat și îngerii de obrazul lui Dumnezeu. Ca orhideea timidă ea de atunci înflorește în pustiul Pământului. El crește în ochii ei ca

Am visat că stăteam lângă ea și citeam. Pe brațul meu albastru luneca părul ei blond odată cu Luna care se făcea tot mai mică și i se lipea de ureche, unde o sărutam foarte încet și foarte

Ca o patinatoare cu botine de diamant în aplauze, ea se apleacă peste buzele mele când scriu despre dragostea noastră. Mi se spune că eu sunt cel care aplaud și cel care primește ovații.

Când lucrurile au început să se destrame, mi-am încălzit supa și-am deschis gura așa cum făcea mama când eram un copil: - Așezați-vă, prieteni! Și petreceți cu mine, căci noaptea este

Când mă joc cu părul ei spice de grâu îmi foșnesc sub degete, adormitor și lunatec. -Mă iubești? mă întreabă întoarsă cu spatele luminând peretele roșu de cuvinte. -Am promis, îi răspund,

Ea îmi vorbea supărată pe aer, pe iarbă, pe culori și pe mine. ,,Numai fratele vânt – a mai zis - are voie s-atingă buzele astea nesărutate!” De-aș fi avut curaj, aș fi strigat

Iată, a vorbit inima mea speriată de fericire, întinzând degetele către Lună: parcă te văd, sprijinită pe umăr, privind la noi, spre Pământ! În jur e lumină și câinele Cosmo aleargă pe

O, nopți senine de august când Luna agățată de urechea iubitei ca un clopoțel de vânt clipocește când deschizi ușa magazinului! O, nopțile când își desface cocul înaintea ta și spinarea i

Cât timp praful stelar i se prelinge pe gât și îi umple clavicula, ne privim în ochi, înfășați în părul ei lung, de aur curgător, ușor aplecați deasupra prăpastiei. E prima femeie pe care o

A fost o dată o ceașcă de ceai pe care cumva a atins-o sau ceva în felul în care privește sau ceva, cu siguranță ceva a fost care explică respirația mea, dar nu, niciodată, pe ea. Și,

Draga mea, să facem un ceai și să numărăm stele, să dormim în balcon și roua dimineții să culeg de pe buzele tale într-un sipet de argint. Dragul meu drag, vino în casă, să nu răcești și

Îmi închipui și acum după zece ani masa noastră în semiîntuneric cu acest vals pentru fluturi cu noi doi vorbind în continuare, translucizi, cu mâinile și cu ochii; abia acum, în

Liniștea ta îmi va lipsi cel mai mult, mi-a spus. Acum, dacă ne lași, umărul meu ostenit și cu mine ne-om așeza peste tine iar tu vei fi, încă o dată, îngerul meu de zăpadă. Eu am tăcut

Nu mă vei cunoaște prea repede pentru că deja tu mă știi. Dar cu această frică de a înflori când îți aduci aminte de mine, în mijlocul supermarketului, vei trăi veșnic. Nu mă vei

dacă este frumoasă; întâi ochiul m-a întrebat, apoi mâna. Iar eu, arogant cum mă știi, am dat să răspund. Taci! a spus ochiul pipăind-o. Taci! a spus mâna privind. Am tăcut și am

Ea nu te mai așteaptă demult, răpită în sine de o dragoste mare, ca o biserică goală, în care lumina se subțiază, prinsă în cârlige de aer, ca o carte care se citește pe sine, ca un sărut