Poezie
O zi din viața lui Lazăr cel Tânăr
2 min lectură·
Mediu
Dis-de-dimineață eu mă așez sub steagul poeziei tale și stau drepți toată ziua.
Când apare Soarele, îl salut,
când apare iarba, mă înclin de asemenea.
Apoi, pe la zece, mă uit fix pe deasupra
băieților care descarcă pâine și trag adânc
aer în piept să te simt.
Sătul, parcă aș vrea puțină apă.
Nu-mi dai tu, cititorule, din apa rămasă
de când ea îți vorbea mult?
O, amiaza!?! Nici nu știu când, oare când a trecut?
(Niciun semn de la ea, nicio firimitură sub masa săracului Lazăr!)
Dar oare câți ani Iov cel Bătrân a visat un sărut?
Oare nu poate Lazăr, micul nostru soldat, să rabde trei ceasuri? Trei zile?
Iată, e deja patru după-amiază, când trec înapoi
fiii și fiicele, carnea cea proaspătă și bună de tun.
Râsul lor se agață și stă spânzurat de cornișa gheretei o vreme. Cel puțin unul se strâmbă și face pe măscăriciul sub nasul meu neclintit.
Eu mut steagul puțin mai încolo.
Mai trec, scrijelind gardul ființei, niște minute și ore.
Și cum seara e cel mai urât, îmi vorbesc mie însumi despre soldatul roman
îndrăgostit de prințesa romană din vremea lui Tiberius, neștiutorul.
Dis-de-dimineață el se așeza sub steagul poeziei sale
și, când apărea,
saluta Soarele,
saluta iarba
pe care ea luneca, atotștiutoare.
Soldatul acela, băiete, a stat luni, poate ani,
până când ea i-a aruncat o privire,
până când ea l-a făcut străjerul ei personal.
Și cum stau eu și privesc Luna, tot așa
și el o privea și era privit
sau, mai bine zis,
privirea lor se rotunjea, tot mai adânc, în ea însăși.
E deja noapte, străjerul meu, și suntem amândoi cum suntem.
Știm de ce a plecat soldatul de sub geamul prințesei, așa, deodată? Nu știm.
Nu știm nici măcar dacă ea doarme.
Iar ce visează? Ehei, Lazăre, bați câmpii deja, fiul meu!
Ia și te culcă, bobocule!
Mănâncă și dormi!
Dormi și mănâncă!
Mănâncă și dormi!
Dormi și mănâncă!
Mănâncă și...
045.825
0
Despre aceasta lucrare
- Autor
- dorin cozan
- Tip
- Poezie
- Cuvinte
- 325
- Citire
- 2 min
- Versuri
- 42
- Actualizat
Cum sa citezi
dorin cozan. “O zi din viața lui Lazăr cel Tânăr .” Atelier, Poezie.ro, https://poezie.ro/atelier/dorin-cozan/poezie/14141922/o-zi-din-viata-lui-lazar-cel-tanarComentarii (4)
Autentifica-te pentru a lasa un comentariu.
EPDistincție acordată
EPemilian valeriu pal✓Sincer să fiu e unul dintre acele texte care mă fac să-mi fie ciudă că nu am scris eu așa ceva. O să creadă lumea că suntem prieteni la cataramă de îți tot dau steluțe dar nu mă pot abține atunci când rezonez la un text scris pe limba sufletului meu. Și remarc faptul că finalurile astea în coadă de pește îți ies minunat
0
OADistincție acordată
Este o poezie care te face să amuțești! Soldățește! Amestec de divin, istorie, dragoste, realitate... Metaforă în sine.
"privirea lor se rotunjea, tot mai adânc, în ea însăși" - minunat!
Minunat per total!
Aprecierile mele!
"privirea lor se rotunjea, tot mai adânc, în ea însăși" - minunat!
Minunat per total!
Aprecierile mele!
0
SCDistincție acordată
O poezie care a făcut să mă bucur că am accesat acest site şi chair să mă loghez, să spun că da, asta e poezie de recomandat. Cucereşte din start, de la prima expresie. Iar steagul... rămâne, pur şi simplu. Tot acolo. Oricât ai încerca să îi schimbi locul. Felicitări!
0
DCEmi, my friend, io sper ca toată lumea să ne creadă prieteni și noi, în ascuns, să ne batem care scrie mai bine și mai frumos. Atâția ani pe câmpul de luptă agonic, nu se poate să nu simți mândria de a sta în picioare. Dă-mi voie să mă înclin...
Ottilia, în poezie, în iubire și în toate lucrurile care contează la un moment dat, toate se leagă, de aceea, atunci când m-am îndrăgostit am simțit în mine nu doar pe părinți, pe străbunici sau pe Ștefan cel Mare...ci chiar pe Adam și am văzut că sunt gol.
Silvia, din ce spui aici, acum, și tu știi să ții steagul. Cine știe, poate și el ne ține uneori, c-așa-i în viață, nu știi niciodată cine dă și cine primește.Chapeau!
Ottilia, în poezie, în iubire și în toate lucrurile care contează la un moment dat, toate se leagă, de aceea, atunci când m-am îndrăgostit am simțit în mine nu doar pe părinți, pe străbunici sau pe Ștefan cel Mare...ci chiar pe Adam și am văzut că sunt gol.
Silvia, din ce spui aici, acum, și tu știi să ții steagul. Cine știe, poate și el ne ține uneori, c-așa-i în viață, nu știi niciodată cine dă și cine primește.Chapeau!
0