dorin cozan

  Le vezi când îi arăți mâinile sau o țintuiești cu privirea și ea te întreabă mirată: „Ce e?” Ce să fie? Nimicul cotidian care transformă pomeții ei într-un măr rumenit și mărul în floare.   Tu

Cum scoate marea orice leș la suprafață, tot astfel și sufletul se curăță singur. Când ne certăm rău din nimic - pentru dragoste ne certăm. Dar oare cine ne stă în spate, cine ne vorbește

Se schimbau termopanele în secția noastră când îngerul orb cu branulă s-a prăbușit în pat. Dar n-a strigat; s-a învelit cu pătura albă și-a pus căștile și a pipăit telefonul. Legănați în

Ca o patinatoare cu botine de diamant în aplauze, ea se apleacă peste buzele mele când scriu despre dragostea noastră. Mi se spune că eu sunt cel care aplaud și cel care primește ovații.

- Domnule poet Dorin Cozan, în primul rând, copleșit de acest moment în care ne-am adunat astăzi aici pentru a vorbi – căci ce este poetul dacă nu o pată de sânge care vorbește? – a vorbi, deci,

L-am visat pe Isus. Era în Egipt, călărea un băț și striga: “-I-haa, i-haaa, i-haaa!” Înainte de asta, trăgea cu urechea lipit de ușile egiptenilor. Ele înverzeau pe loc, iar din crăpăturile

deja începuse să picure când pe poartă a intrat tata mi-a zâmbit lin și mi-a întins pâinea pe care îl rugasem s-o cumpere pentru mine am luat-o și l-am întrebat dacă mai are nevoie de bani nu

aveai dreptate: cei care pretind că sunt singuri sunt visătorii; cei normali nu se încurcă în filosofii. Ei zic imediat: uite, dacă aș fi cu tine pe o insulă pustie, la un moment dat,

Unii au mai mult noroc decât alții Pe aceia îi cred, lor le urmăresc ochii și gura. Femeile, mai ales, par să aibă mai multă trecere Lor li se dă și li se ia totul. De pe marginea

Când lucrurile au început să se destrame, mi-am încălzit supa și-am deschis gura așa cum făcea mama când eram un copil: - Așezați-vă, prieteni! Și petreceți cu mine, căci noaptea este

Se făcea trupul tău o insulă zburătoare, cu plaje și palmieri foșnitori Plutea către mine, iar eu am întins mâna Dar mâna mea a trecut prin tine ca prin abur și ceață. Atunci mi-am zis,

Ismail urcă, din nou, cele două sensuri ale culturii de varză; unul mirosea a pește de la cap, restul se scarpina în plus, drumul fiind mai mult lung decât lat; dacă numărai prost, dădea cu minus.

Nu știu, e un fel de oboseală în mine, precum altădată obosit și sătul respiram liniștit lângă ea și din când în când deschideam ochii și priveam aerul, în care se mișcau scame de praf, ca

S-a întunecat! Vă spun și vă repet: a venit bezna! M-am tot ridicat pe acoperiș la amiază și v-am zis: Iată, nu-mi mai văd ceafa! M-am sculat din pat în creierul nopții și-am ciocănit în

M-am trezit acum trei nopți, pe la trei. Era frig, fum, ceață. Atunci, o umbră s-a prelins pe fereastră și așa mi-a vorbit: - Ascultă, iadul în care trăiești nu e veșnic și fericirea