Poezie
Toți suntem orbi
1 min lectură·
Mediu
Când tristețea copiilor te oprește să le mângâi fața ca odinioară
și în tine însuți te strângi ca-ntr-o scoică
(sau ca-ntr-o spirală galactică) sperând să adormi în brațele cuiva pentru totdeauna,
fratele nostru, Adevărul cel blând, ne ia pe genunchi și ne leagănă.
Noi nu vrem să închidem ochii naivi, (atât de bine ne este când nu știm ce ne doare),
și deodată vrem apă, apoi ceva să mâncăm, vrem
să vorbim despre toate, să râdem, să uităm totul,
să ne locuim pe noi înșine, să facem copii numai și numai din dragoste.
Dar în spatele ochilor care mint, care nu știu că avem o singură mamă - Frumusețea - nu suntem tot noi, care în altă viață am iubit cel mai mult și de ajuns nu a fost nimănui?!
Și atunci ne dăm jos ușor încurcați (ne scuturăm de praful stelar) și ne ținem strâns de ei, rugându-ne să ne lovească încă o dată.
0136
0
LM
