Daria Darid

Trebuie să fi fost la mijloc câteva zile un înger strivit de fiecare dată de șuierul trenului în incisivi de jig viața în sine e un țipăt cu maxilarele rupte la naștere în căutarea

copacii se întorc cu spatele cum se lasă noaptea frunze moarte se încovoaie palmă lângă palmă împiedică pământul să respire să țipe să ceară ajutor eu mă tot poticnesc de oameni mă ridic să

că pasărea stă pe loc în aer eu stau pe loc că pământul zboară sub pasăre sau se târăște sub mine că n-am destul dud să mă digere așa cum trebuie n-am destulă mătase în ochi că uneori

să zicem că iau la întâmplare doi trei oameni mă asigur că au tălpi intacte le port pașii ca pe niște lămpi ce-și înmoaie genele în gaz cu privirea amorțind pe patul puștii la sfârșitul vieții voi

n-aveai cum să știi. frigul este singurul sânge din această încăpere. nu mult. doar cât să ne țină de mână. cât să ne țină în viață. atât. a început spunându-mi un lucru drăguț. mi-ai spus sunt

au coborât tavanul cu sfoară cu toții am vociferat nici chip să ne prindem unii de alții la așa temperatură oglinda ghiontește acum îți vine rândul să râzi acum îți vine rândul să

patul de spital e alb de jur împrejur câțiva baloți de tăcere ca niște zaruri cu fețele șterse fac o cingătoare din așteptare și-mi arunc gândurile pe fereastră doctorul are ochii la fel de

dimineața asta e un râgâit de ferăstrău îmi crestează pe la colțuri gândurile nu mai simt mare lucru știu doar că astăzi este ziua în care nucile de cocos sunt ghioci pentru răni. prematur am o mie

De fiecare dată când apari în prag eliberez umbra îmi netezesc hainele și cele câteva rugăciuni spuse te întâmpin cu palmele atrofiate ca un semn de întrebare mă fac că nu aud tu numeri

așa a fost făcut îți scapă printre degete sângele în depărtare moartea nu e altceva decât un ventriloc ce întrebuințează glasul unei oglinzi ce a luat în îngustime sufleorul

nici măcar nu mai reacționez acum, că tot dau peste oameni care folosesc plânsul drept corector. nu se pot spune prea multe despre pași urnind văzul dintr-o fisură într-alta nu mă refac

tot un fel de șotron era și ăsta (inventasem un prieten foarte bun pemoarte) săream peste mese săream peste blocuri împreună sau dintr-o privire într-alta a clapelor din pianul de la

remigele înghit aerul cochilia se întoarce în melc frunza își înfige osatura în talpa trecătorilor și pornește tiptil înspre prag presărând, din loc în loc, mori verzi care-mi biciuiesc

cerul a murit imediat după trecerea trenului fereastra nu mai folosește nimănui sub plăselele ochilor mei dumnezeu scade ca un plutaș de rând n-am să mai pot rosti nimic glasul meu este

un fel de corb se cuibărește sub ochi întinde aripile capăt gene, un pocnit de degete și ciocul lui, daltă și baros, îmi desface cu grijă privirea: oamenii părăsesc anevoie pe

pentru numele lui dumnezeu nu așa se țin câinii de vânătoare în piept închipuie-ți cum e să treci zilnic pe lângă o sută de oameni o mie de oameni care întocmesc perfect portofoliul de

zidul îmi repetă că ești moartă pianulștiutdintotdeauna îmi repetă că ești moartă fereastra îmi repetă că ești moartă pragul rugăciunea zâmbetul oamenilor de pe margine gândurile toate îmi

dacă știi cum să le privești frunzele au ceva din pielea miresei când se îndepărtează de faleză în căngile unui val încremenit de zile întregi ar fi trebuit să înțelegi toamna nu se

lumina se îndoaie se răstoarnă într-un ochi oglinda e singura care gustă moartea zilierului cu măști din care ies cu palmele savonieră pentru îngeri și te desprind,

prăbușirea se face întotdeauna pe spate și foarte foarte încet pe fundal nu e clint mansell e șuieratul frust al frânghiilor scăpând printre miile de mâini întinse ale spaimei undeva se aude o

aduc în oase un cârlig de care se atârnă prezentul la decolorat ca și alții fac și eu schimb de vieți cu moartea mamele știu și își împart rugăciuni care cos glasul pe viu rod cerul și ne

dimineața aceasta e zimțată puțin aplecată pe spate cât să urci treptele către un alt cer. unul mai mic în care să nu te pierzi niciunde de casă în ultima vreme am tot decojit culoarea de la

m-am trezit de huruit rânduri și rânduri de oameni împingeau niște lăzi mari de fier înspre gura de întuneric din care nu s-a întors nimeni niciodată lumina posacă a reflectoarelor din colțuri nu

nu a mai rămas niciun fel de emoție fetița tuciurie zgârie tavanul îngână tot ce rostesc îndrăgostiții de afară sunt snopi roșii de căldură moartea îi orânduiește cu drag în cădere fie