Daniela Davidoff

// frâne. cozi asimetrice în văzduh de la atât de mult fum. am lăsat prețioasele suflete să înoate în aer ca pe niște elicoptere ce-și caută un loc să aterizeze. aici pe

după dealuri e tăcerea. e soarele anemic care se strânge ca un cap sufocat într-o pungă. ultimele răsuflări sunt razele roșii, niște linii care străpung aerul, lungindu-se în vârfuri de

toate obiectele se așază la locul lor. mânia în pahare albe care să poată fi băută mai târziu. mama într-o cutie de carton albă. are tatuaje pe mâini. noroi pe rochie. agrafe albe în păr.

am așteptat să se topească toată zăpada să mă pot întâlni din nou cu sacha, cerul să devină o hală dezafectată ventilele orașului să se oprească, în acest oraș nu se mai fac decât piese

ne-au trebuit ani de zile să ajungem aici. să fim printre acești contrabandiști ai fericirii despre care nici noi nu știm cum s-au născut. printre terminațiile nervoase ale orașului e lumina

Afară ninge norii sunt aproape de pământ las geamurile deschise să intre zăpada Tu n-ai spus niciodată ca inima mi se poate umfla de la ea Și inima mi se va face moale Va fi o inimă obișnuită un

& zăpada ca o frânghie care își continuă drumul până în momentul în care întâlnește frica noastră la fel de albă. purtăm în noi elicoptere care survolează orașul și câmpurile. desenăm copii

# am crezut ca iarna o să mă domolească la fel cum se sting lumânările în biserici când te rogi pentru sufletele celor plecați am crezut că fulgii vor forma un cocon în jurul meu niște

încă e intuneric o clipă mă opresc și șterg lacrimile unui câine de pluș astă noapte am visat că mă urmăreau câinii am salvat visul ca pe un draft m-am trezit spunând cuvinte ca un robot dintr-un

Aaron și Lisa își imaginează că sunt niște fluturi prinși într- o pătură subțire și transparentă . se uită la lumea din jur. ( de aici de sus, orasul se dilată în smog ca o sticlă de apă care

sunt singură într-un loc în care nimeni nu are voie să intre aproape de cea mai frumoasă pădure aici la marginea orașului în care nu sunt amenințări distructive ale stării noastre de

o clipă, cât să mă obișnuiesc cu murmurul valvelor inimii mele ca și cum aș povesti ceva celor care s-au dus mai departe o lecție pe care n-am s-o învăț niciodată să tac când afară

// dimineața e cel mai frumos. câmpurile sunt azurii. stau la masă și îmi beau cafeaua neagră. ridurile de pe frunte se adâncesc. mă gândesc la balenele albastre. ele au nevoie de

tensiune superficială / cândva ghețarii ca niște piese albe de șah de-asupra autostrăzilor separate de pământ dar voi cereți mai mult mai mult formol și glucono-lactat de calciu mai multe

lumina pe intermitent sistemul meu nervos periferic funcționează perfect la intrarea în oraș pare liniște. toamna a răpus mișcarea involuntară a oamenilor merg pe străzi necunoscute pentru

răni acoperindu-se unele pe altele precum valurile de ceață din pădurile nordului. cărările sunt vii acoperite cu mușchi cu cerbi și căprioare împușcate. în ochii lor sticlește pădurea. o

furtuna ne va aduce eliberarea ziduri de nisip și durere vor colapsa peste noi înghițindu-ne. cea mai mare atenție trebuie să fie la cote. la calcularea riscului de a fi zdrobit cu

jocurile au fost făcute de mult. aș fi vrut să nu pot povesti despre el, el care nu poate vorbi care nu știe ce-i frica / nu atunci atunci când mă prinde de mână și încearcă să se așeze pe

// soarele a laminat câmpurile a rămas doar strălucirea fondul de ten pe care îl șterg dimineața pun pansamente peste răni care nu mai dor văd moartea ca pe un copil care se joacă cu