Poezie
breaking
2 min lectură·
Mediu
//
frâne. cozi asimetrice în văzduh
de la atât de mult fum.
am lăsat prețioasele suflete să
înoate în aer ca pe niște elicoptere
ce-și caută un loc să aterizeze.
aici pe mormanele de fiare pe care le-au lăsat în urmă
după ce ne-au închis în cuști
noi cu respirațiile noastre trepidante
noi cu ochii noștri acoperiți de măști
noi cu brațele noastre implorând mila.
zero efecte secundare de la frică.
acarienii ne mănâncă în fiecare zi pielea
// e și pielea mea aici //
o pânză ermetică pe care poți să o rupi.
dozajele ne țin bine în viață.
apa, mâncarea, inimile frânte
spălate toate în aceeași cadă
o apă murdară și grea pe care
o arunci într-un pârâu curat.
suntem sinistrați dar absenți din dramele noastre.
// altcineva ne simte emoțiile //
am ani de zile de când nu mai pot să plâng.
mi-au luat plânsul si l-au făcut o funie.
m-au sugrumat.
// elicopterele sunt pe cale să plece.//
adulmeci amiaza cu botul unui câine
fără miros.
treizeci de kilometri până acasă.
orașul urlă.
e soare fierbinte
și tot ceea ce poți gândi
e frica. cai galopând prin țărâna albă
a deșerturilor.
lângă mine stă un copil care tace.
îl rog să zâmbească.
el știe cum se mai poate face asta.
dar copilul e mut.
îi lipesc fața de geam până buzele lui se întind
și începe să semene cu un zâmbet.
vreau să simt cum într-o zi vom pleca de aici
iar cuștile noastre vor fi deschise.
într-o zi vom fi frumoșii nebuni ai marilor orașe.
cei care au îndurat în tăcere
frica și foamea și groaza.
frâne. ne izbim de scaune, unii de geamuri
alții de propriile piepturi.
până atunci doar atât / o avalanșă de cioburi și sânge
peste oraș și caii care continuă să alerge prin țărânele albe.
001229
0