Poezie
camera de drogare
2 min lectură·
Mediu
//
niciodată nu va mai fi un cer ca acesta din bronz.
din nou iarnă și noi
din nou
în camera de drogare.
//
ai încetat să mai urmărești pastilele
le vezi rostogolindu-se ca pe bobițe de rouă.
cu ele ne-am hrănit
ceasurile după-amiezilor când lumina
care intră pe fereastră este
prinsă de milioanele de particule de praf
ca într-o plasă de oțel.
uneori se poate vedea în ea în trecut,
alteori vezi viitorul. doi oameni bătrâni în scaune cu rotile
așezați la o măsuță de table, două paturi
cu pături maro și dungi ca pielea unor zebre ucise.
te apropii și dacă te uiți bine
nu vezi poezie în ochii lor. și asta te sperie. îți spui.
acești oameni nu există sunt doar în imaginația ta
sunt doar proiecții
pe care drogurile ni le-au indus.
//
în camera de drogare în care e tot timpul iarnă,
unde zăpada nu încetează să cadă
uneori,
în loc de fulgi, înghițim pastilele.
pastilele durerii, ale suferinței apoi ale frumuseții
dro gur ile vin de că rii
și la sfârșit, acea pastilă a fericirii. după ea, urmează moartea
e atât de bine să mori fericit.
dar în noi rămâne tot timpul același frig,
ne conservă
sufletele
ca pe niște alimente într-o pungă
cu gheață.
și doar când ieșim afară
vedem cât de mult soare, cât de multă lumină, cât de
întinse sunt câmpurile de rapiță și alte flori
sălbatice. pășim ușor printre ele, cu teamă, parcă plutim
mângâiem vârfurile frunzelor
ca de lance, ȘI sângerăm.
041.858
0
”pastilele
le vezi rostogolindu-se ca pe bobițe de rouă.
cu ele ne-am hrănit”
Da, mi-a plăcut!
Cu mult drag!
Maria