Poezie
AI
2 min lectură·
Mediu
//
ieri s-a întâmplat ceva.
ai legănat și strâns la piept o păpușă până când
ai sufocat-o. apoi ai adormit.
zonele de confort ale cunoașterii tale au dat dependență.
dependența de zilele când nu vrei să te mai trezești
să te scoli din pat
când soarele îți sparge ferestrele
și te cheamă.
orașul e pustiu în continuare.
ca un braconier vânezi viața din el.
stai și fumezi la marginea unui nonstop
așteptând să vină un autobuz.
îți pui capul în capsator și din el ies bule metalice.
frica ta. senzația că ai vrea să strângi ceva în mâini până
îi storci miezul. punctul fix al obsesiei e în continuă
deplasare.
alegi o prăpastie. un bar. nu ți-e rușine de nimic de ce
se întâmplă în jur.
oameni strivindu-se unii de alții.
oameni bând nesfârșite cocktail-uri la capătul cărora vor
înceta să respire.
blurezi totul.
sunt umbre mai reliefate / cei mai puternici și umbre mai mici
așa ca inima ta.
ai vrea să scoți inimile lor să le pui într-un mixer.
să le dai drumul într-o gură de canal.
izolare. da, acum poți rosti aceste cuvinte întunecate.
cuvinte care fac să te doară ceva pentru că asta îți trebuie.
ordine și neliniște în același timp
pe pământul supravegheat de sateliți.
păpușa era vie, învelită în blană alb argintie.
ai vrut s-o mângâi dar ai ucis-o.
mereu se întâmplă așa.
gurile flămânde care se întind înspre tine
au întodeauna o blană albă.
rostești tare câteva cuvinte și ți se pare că nu te aude
nimeni.
oamenii sunt vii dar par morți.
orașul e la fel de pustiu
ca un chioșc de înghețată părăsit.
îți îndeși capul între umeri și visezi la
alaska.
acolo viața e un fluture roșu
ce a înghețat în zăpadă
presat din toate părțile
între paginile unei cărți cu povești
stranii.
e despre foamea și frica
unui copil pierdut într-un oraș colorat în roz.
astăzi un peisaj generat de inteligența artificială
în format cyberpunk, cell shaded
în aerul rece blurat.
acolo te ghemuiești pentru ultima dată și taci.
002838
0