Daniel Dobrica

Ea-n beznă a trăit de la-nceput Și niciodată nu s-a revoltat, Divinității nu i-a reproșat Că ar fi luat-o-n râs, când s-a născut. În întuneric, ea, trăind o viață, În orice lucru a găsit

Privirea ta mi-e firul Ariadnei, Privirea ta mi-e lira lui Orfeu Căci mort fiind, precum Euridice, Captiv în labirint, precum Tezeu, Privirea ta parcă-mi mai dă o șansă Să-înfrunt în ochi lumina,

Iubito, dacă vine noaptea N-am ce să fac, așa mi-e scris, Să eludez realitatea Ca un captiv al unui vis. Un vis în care a ta palmă Se simte caldă-n palma mea, Afară, ploaia cade calmă Și-o

Mă verde ramura de brad, Mă verde frunza, lin cum cad, Mă verde un noiembrie Când cenușiu peste tot e, Mă verde cu cărămiziu, Mă verde toamna și nu știu Și-n câtă ură-a adunat, Mă verde viu cu brun

Ești tânăr, și liber, și-orice poți sa ai Și nu-i greutate să nu îi faci față Și-n timp ce te crezi Prometeu, habar n-ai Ce repede se face târziu în viață! Nu ai o busolă, dar ai orizont Și chiar

Ai soare-n păr, lumină în privire Din ochii tăi stau zorii să apară Se-adună trandafirii să te-admire O, fiică a sfârșitului de vară! Din profunzimea roșiilor petale Ei te imploră, lasă-i să

Prea multă liniște și prea profundă Parfumul tău, de-o vreme l-am uitat Iar amintirea nu mi-o mai inundă Doi ochi mirați și-un zâmbet resemnat. Dintr-un pahar se soarbe pe el însuși Un vin bătrân și

Iulie sau Iulia Nu cred că s-ar observa, Nici n-aș ști dacă m-ar arde Soarele cu raze darde Sau doar amintirea ta Iulie sau Iulia, Pentru mine n-ar conta! Iulie sau Iulia Jur că nu m-ar

Aruncam, furiș, privirea Către locul de la ușă Să-mi alung nelămurirea, Este înger, e păpușă? Soarele-i trimite-o rază Dinadins, să îi răsfețe Chipul ei care trădează O cuminte frumusețe. Își lăsă

Stomacul, de-i flămând te va-învăța Că foamea nu-i o piedică prea mare Când simți în viitor și altceva, Ce-n bine să-ți ofere o schimbare. Învață de la portofelul gol Că încă mai există o

Veniți de luați lumină Cu sufletul curat, Creștinii se închină, Hristos a înviat! Azi, grâul de neghină Pe veci s-a separat Veniți de luați lumină, Hristos a înviat! Veniți de luați lumină Și

Iubito, inima mi-e un ghiveci În care te cultiv ca pe o floare Te voi iubi și îngriji în veci Să-ți fiu căldură, apă, aer, soare. Și înflorind în primăvara mea, Voi fi și fericit, dar și

De te-aș iubi, nu mă iubești De te iubesc, nu m-ai iubi, Nu te da mare că greșești, Eu sunt maestru-n a greși! Greșeala ta e echivocă, Greșeala mea e-un paradox Când al meu trup, ningând, evocă Al

E bine și rău în tot ce ne-ncearcă De flori și gunoaie planeta e plină La fel, omenirea se-mparte de parcă Sunt oameni gen muscă și alții, albină. De-întrebi genul muscă de flori, îți răspunde Că

La steaua care-a răsărit Cuvintele se-nchină Fiindcă atât de măiestrit Le pune în lumină! Poate demult s-a stins în drum În vastitatea-albastră, Dar raza ei și-atunci, și-acum Poartă mândria

Dintr-o petală de bujor parcă ești decupată, Un vis ce se-mpletește cu-al nopții mele hău Mă simt dator, în versuri, să-ți spun ce minunată Ești, îmbrăcată-n roșu și negru-i părul tău! Ești ca un

M-ai rătăcit prin mii de primăveri Și m-ai abandonat prin țări străine E prea târziu, acum e deja ieri Și nici nu știu dac-am mai fost și mâine. Nu e nici timp trecut și nici prezent Când viitorul