Daniel Dobrica

Nu ne mai ține noaptea-n lesă scurtă Ca sclavi ai vreunui frac sau vreunei rochii Și totuși, noaptea nu va fi pierdută Dacă-nvățăm să mângâiem cu ochii Nu vom mai fi mulțimea ce inundă Orașu-n

Mai fă-mi un bine și mă cheamă Atunci când sunt înstrăinat Rămâi cu mine când mi-e teamă Gândind că totu-i terminat, Arată-mi brațele cât marea Trecând prin cer și peste nori Eu voi râvni

Ce vremuri, când prosperă numai cioclii Iar dricul e la rang de limuzină, Căci moarte e în jur cât vezi cu ochii Și rațiunea e în carantină. Ce vremuri, prea lipsite de răbdare, Când nimenea

Un clovn cândva se-ndrăgostise De-o acrobată la trapez, Frumoasă cum numai în vise Sau în reviste poți să vezi. Și ziua-i trece chinuită, Iar noaptea-i trece fără somn, Iubirea

Când mă privești iubirea mea, Mă simt complet paralizat, Căci ochii tăi, bucăți de stea, Mă ard în suflet ne-ncetat Când îmi zâmbești iubirea mea, Simt că mă-nalț și că plutesc... Oh,

Mare, de ți-aș fi eu cerul azuriu de peste zi, Orizontul, două inimi pe vecie le-ar uni De-aș fi noapte-aș lăsa luna să coboare mai târziu Să-ți recite poezia, pe care-n suflet ți-o

Ce am făcut atât de deplorabil? Nu înțeleg...De ce nu se cuvine? Am vrut să fac un gest frumos, amabil, Eu vin cu flori, voi dați cu pietre-n mine?! N-am vrut decât să vă ofer iubire, Culoare

Când ceasul bate miezul nopții Iar eu spre cer încă privesc, Nu-i pentru că-s în voia sorții Lăsat, ci fiindcă te iubesc. Eu mi-am amanetat și somnul Și-n capul meu, încă mă mint, Mi-am pus

Nu e târziu, iubito, e luna sus pe cer Până la miezul nopții mai e un sfert de ceas Privesc pe geam în noapte la străzi pustii și sper Speranța-n clipa asta, e tot ce mi-a rămas. Ți-am scris

Iubirea, acest joc la care pierd mereu Îmi mută inima dintr-al meu piept la tine Și-mi lasă pe-un peron pustiu un suflet greu S-aștepte în zadar un tren ce nu mai vine. O noapte de nesomn și-o

Ce vrei cu mine, Vară? Vrei iarăși să-mi faci curte? Abia m-obișnuisem că Toamna mi-e destin. Muream timid în frunze și înviam în fructe, Descopeream ce dulce e gustul de pelin Și-apoi vii tu

Septembrie, tu vara mea proscrisă Și nerecunoscută de surori De ce mereu doar toamnei ești promisă, Când august e mai rece uneori?! De ce îi lași să îți arunce-n spate Povara toamnei ca și

Știți când am pierdut noi, ca oameni? În momentul în care am decis să îl susținem pe unul sau pe celălalt, În loc să ne susținem unul pe celălalt. Știți când am pierdut noi, ca oameni? Când

Dac-ar fi Marea Liniștii o mare Cu pescăruși zburând de țărm aproape, Cu gemete din larg vestind vapoare, Cu nopți când Terra se-oglindește-n ape, De-ar fi acesta-ntr-adevăr o mare Cu valuri

Dacă de-acolo, de departe, nu vrei s-auzi când eu te strig, Dacă de inima ta rece, mi-ngheață sufletul de frig, De mă alungi, de nu îți pasă că din prostie m-ai rănit, Nu pot să spun decât atâta:

Te-am văzut în brațele lui, Atunci când te doream atât de mult în brațele mele... Acum, până și frunzele se leapădă de mine Ca de un copac de care nu s-au simțit demne să foșnească în bătaia

Când ne simțim pierduți la greu, vrem toți să aflăm calea, Vrem dintr-o dată să o urmăm bătrâni, copii sau tineri Când calea ni s-a arătat, care a fost urmarea? Vândută miercuri, trădată joi și

Bolnavă ești de cancer sărmană Românie, Dar "aliații" jură că nu te simți chiar rău Doar corbii de deasupra stau gata să sfâșie Bucăți prea mari de carne de pe cadavrul tău. Cât ești de

Voi sunteți mai deștepți decât experții, Sunteți mai drepți lui Dumnezeu ca drepții Voi, diletanți si căscători de gură Doar ca să împroșcați în jur cu ură, Voi, proști infatuați deveniți

Mi-e iarnă-n păr, mi-e toamnă în priviri Din urmă simt septembrie cum vine Și ce, dacă trăiesc din amintiri, Cât timp, așa, te am mereu cu mine? Într-un noian de gânduri și simțiri, Atât de