Poezie
Tată Timp
2 min lectură·
Mediu
Credeam că ții cu mine, tată Timp
Și că oricând mă pot baza pe tine
Credeam că, precum zeii din Olimp
Oricât, și-oricum, și-orice mi se cuvine.
Cum de-am ajuns ca să mă pierd acum
Pentru că te-ai zgârcit la o secundă
De mi-ai fi dat, s-aleg orice alt drum
Oricare altul care nu se-nfundă!
Decât prin parcuri goale să mă plimb
Puteam preface-atât de multe-n bine,
Puteam până și lumea să o schimb,
Dac-ai fi fost îndurător cu mine!
Puteam războiul să-l opresc de-ndat'
Și nimeni, inutil, să nu mai moară
Dar când m-ai luat în râs, am renunțat
Simțind că m-ai trădat a doua oară.
De ce am riduri, tată Timp, de ce?
De ce un zâmbet mă îmbătrânește,
Când palma ta, în loc să mângâie,
Mai abitir, pe frunte, mă lovește?
De ce să mă forțezi ca să înfrunt
Aceste vremuri care nu-s de mine,
Când m-ai fi pedepsit cu mult mai crunt
Trăind o viață netrăită bine?
Eu cine sunt? Și pentru ce mă zbat?
Nu are nimeni ce să îmi răspundă,
Eu, fiu al unui timp neadecvat,
Născut dintr-un minut și o secundă.
De ce, o, tată Timp să nu visez
Un rai aici, cât timp mai sunt în viață
Chiar dacă risc din nou s-agonizez,
Și să-mi împroști realitatea-n față?
Dar nu sunt precum zeii din Olimp
Și n-am la îndemână paradisul,
Cine sunt eu, te-ntreb, o, tată Timp?
- Tu ești și visătorul, ești și visul!
00890
0