Daniel Dobrica

M-am rătăcit, iubindu-te pe tine Aiurea, colindând pe străzi pustii Rămâne să-ncolțească părți din mine, Gândind că de mă-ngrop, voi răsări. Atunci și tu, poate-ai putea

Mare, de ți-aș fi eu cerul azuriu de peste zi, Orizontul, două inimi pe vecie le-ar uni De-aș fi noapte-aș lăsa luna să coboare mai târziu Să-ți recite poezia, pe care-n suflet ți-o

Pe pământul unde toate numai bune nu mai sunt, Bunătatea, demnitatea, omenia: vorbe-n vânt, Pe pământul unde ura nu ne lasă-a mai iubi, Lacrima Sfintei Maria ne mai poate mântui. Pe pământul

Te văd cam obosită și apăsată-un pic De grijile mărunte de peste săptămână Și când deși ești totul, crezi că nu-nsemni nimic, Eu am sa fiu acolo și-am să te țin de mână. Iar când o zi întreagă

Ceea ce-i vine greu întregii lumi să creadă În timp ce prin războaie-și urmează interesul Ceva ce n-ar avea putință de tăgadă: Pe-o singură frecvență vibrează universul! Cei care sclipitor

Ai grijă, omenire, cum conduci Căci acest drum pe care vrei s-apuci E plin de cratere și de moloz, Și de sicrie când kaki, când roz. Pe mine lasă-mă pe undeva, Pe unde n-o să simt prezența

Dacă unu plus unu fac doi Dacă "eu" și cu "tu" facem "noi" Atunci doi minus unu mereu E doar un surogat pentru "eu", Nu exist în această scădere Pot fi "eu" dacă sunt "plus durere" Poți fi

Bine ai venit, Iisuse, la noi, cei ce te primim, La noi, unde orice suflet e un mic Ierusalim, Noi, ce variem adesea de la smerit la rebel, Bine ne-ai venit în suflet, bine ne-ai intrat în

Ai noștri frați din Dulcea Bucovină Noi nu de azi vă plângem, ci de mult, De când vi-e hrană pâinea cea străină Și un pământ străin vă e mormânt! Ai noștri frați din Dulcea Bucovină Poftiți

Apari ca o himeră și-apoi dispari ca fumul, O ceață albăstruie pe tâmple mă presează Dintr-o fotografie cu zimți inspir parfumul Unor trăiri din vremuri ce azi puțin contează. Mi-alunecă în poală,

Din cer se-aude o chitară Plângând un solo trist de blues, Când nori de ceață se coboară Peste un martie ursuz. Părea prea mult și prea deodată Și-n mod ciudat, mult prea puțin „Full bend”

Floare albă răsărită În toi de iarnă cumplită, Care crești cu lacrimi calde Ce se scurg doar din smaralde, Floare albă, dulce floare Cu petale de ninsoare Zi de zi, seară de

Voi sunteți mai deștepți decât experții, Sunteți mai drepți lui Dumnezeu ca drepții Voi, diletanți si căscători de gură Doar ca să împroșcați în jur cu ură, Voi, proști infatuați deveniți

Ce vremuri, când prosperă numai cioclii Iar dricul e la rang de limuzină, Căci moarte e în jur cât vezi cu ochii Și rațiunea e în carantină. Ce vremuri, prea lipsite de răbdare, Când nimenea

O frunză de viță de vie Îmi spune că toamna e toamnă, Că toamna prin sine-și învie O vară ce viață-și condamnă. O frunză de viță de vie Mă mângâie-n tihnă pe gleznă Și-mi spune că toamna

Privesc nemărginirea mării În tonuri albăstrui și verzi, E-acel moment al condamnării Ca tot ce e frumos, să pierzi. Și nu-i deloc o condamnare Fără temeiuri și rigori, Cât timp sunt mulți

Când ceasul bate miezul nopții Iar eu spre cer încă privesc, Nu-i pentru că-s în voia sorții Lăsat, ci fiindcă te iubesc. Eu mi-am amanetat și somnul Și-n capul meu, încă mă mint, Mi-am pus

Câte stele și câți nori Vor mai fi să le ascundă? Câte gânduri uneori, Stropi de rouă le inundă? Câte zile într-o noapte Vor mai trece pentru tine, Până când cireșe coapte Te vor îndulci în

De inima îmi e o trupă rock Tu bați la tobe-un ritm de nedescris Și-oricât mă zbat, nu pot să mișc din loc Cât tu mă operezi pe cord deschis. Și bați cu ură, bați înverșunată Vibrându-mi toate

Când ne simțim pierduți la greu, vrem toți să aflăm calea, Vrem dintr-o dată să o urmăm bătrâni, copii sau tineri Când calea ni s-a arătat, care a fost urmarea? Vândută miercuri, trădată joi și