Daniel Bratu

Părea a fi o rea insinuare - un telefon de stirpe anonimă ce m-anunța ce-anume te animă să mergi nocturnă foarte la plimbare. Eu îți purtam așa de multă stimă și-o dragoste așa

Încerc să cred că încă-mi ești aproape, parfumul tău dispare de pe mine, cel ce-a greşit, o umbră se mai ține de pașii noștri-n pierdere pe ape. Un urlet surd prin zilele puține anunță

Am rămas într-o lacrimă verde pe când eram cu Dumnezeu în brațe. Ea mă lăsase demult la marginea unei livezi fără de fructe din care oamenii plecau în stoluri mari și se prefăceau în

Lasă iarna, să te ducă pe-o ninsoare ameţită sau în miezul dintr-o nucă pe-o batistă de prelat, fluturată la plecare peste drum de stepa scită ori în valurile-n care parcă ieri ne-am

A fost să fie-așa, ca niciodată, făr` de sfârșit, poveste-ntr-o poveste, doi ochi în ochi și orice parte peste o altă parte ne împreunată. O regăsire-a porților celeste într-un târziu de

M-apasă-n piept o sanie de sare ce-mi lunecă pe urmele de gheață și-o febră rea de frunte mă agață în liniștea cea neliniștitoare. E-atâta alb, c-am ochii prinși în ceață, nici drumuri

Mă-mbrac în alb, când zorile-s cenuşă şi-n negru dacă umblu prin zăpadă, în ciuda orişicui vrea să mă vadă, jonglez în parc cu lanţul de la uşă. M-azvârl precum şi cuiul din

Țara mea cu umeri fără decorații, Țara mea cu doruri ce ne-au fost pierdute, Se-mpreună pașii de conglome-nații. Pe la nunta nunții noastre surdomute. Țara mea de stâncă, țara mea de

Ai loc în mine cât și eu am loc în partea ta în parte cordială și stăm într-un cuprins biunivoc dintr-o extremă circumstanțială. Și, dulcea mea, ce dulce amețeală! Chiar dacă-ți strângi

Adio, pleacă barza, prea departe să vină vreodată înapoi, se-anunță vremuri grele și deșarte, iar vântul umblă trist în cracii goi. Se lasă duhul iernii peste case, ne suflă-n ciorba veche

Nu cred că-i joi, e-o înșelătorie - prin calendar s-a dat cu bidinele! - n-aveau altcum să treacă toate-acele lăsări de sec și multă prea-sfinție. Defect o fi, cumva de la cafele, o viziune

În gară, doar aerul dens, ca zidul, ne ține-n picioare, ne strânge și-n continuare stăm țepeni și vii în consens. Sunt acul din ceasul cel mare, ești cântecul vieții, intens - în gară, doar

Priviți hormonii, dându-ne văpaia, cum saltă-n jur, ca mâțele pe casă, când fierbințeala necuviincioasă ne scurmă pielea-n lung, ca ghionoaia și-n lat, cu toată pofta lipicioasă, ca musca

Te înțeleg, minune-ntruchipată - în orice semn al tău e-o mănăstire, în orice zâmbet, cartea de zâmbire și-n încruntare-o mare înghețată. Pe deget mă învârți fără oprire, cum vrei mă pui, prea

Pășiseră iar zile peste zile, pe foi de foi năsăduise-un praf, condeiele cu har rânjeau debile or altele-aburcau pe la Taraf. Se istrăvise-n urmă, ca o boare Mizilul, ca o juflă în șparhat, ce-a

Scriu aici misiva mea de jale, nedormit, cu ochii de strigoi, când prin lume umblă-un, coate-goale, ciobănaș cu una sută oi. Și-i așa de cald, că pe la munte se topește piatra ca un sloi de

Am scris mereu, pe fusta cea mai creață, pe ozalid, pe-o sută de castani, pe cer am scris, senin, pe val de ceață, pe piele tăbăcită și pe bani. Am câștigat turniruri literare, o sută (ori…

Hai, români, să facem hora,-n țara noastră, de-or să vadă toți orbeții din blocadă pășunismul centenar, de la sfinți plătiți cu ora la cocote bruxelleze, hai, de-acuma, să-nvieze românismul

Nuntă mută A rămas, la nuntă, mută, De ce, nu știu să vă zic - Ea avea mai mult de sută, El o sută și… nimic. Paradox urban Mi-a spus unul, la derută, Cu o șapcă până-n cer: Dacă vrei să treci de

Parcă mă văd, curând, pe-a mea străduță, bătrân, bolnav, ursuz și părăsit, înfășurat, cu tălpile-n granit, ca Laocoon, de muzica lui Guță. De-un șir de corbi tocat, la infinit, cu ciocuri

Nu am nimic să mă mai țină-n viață, s-a stins în mine orice vâlvătaie, sunt mortul care mișcă prin odaie privind prin ștreang ca para mălăiață. Nu te mai văd, am ochii în puroaie și inima-i

Încep să urc pe-un deal fără de nume, cu vântul fluierând prin buzunare, mă trag din cartea necâștigătoare a regilor cu gloabele postume. Merg tot mai greu, spre ținta nu știu care, din