Dana Banu

mai singură nu te-ai aflat niciodată în rochia ta de mătase înflorată nu știu câte vieți ar fi îndeajuns ca 7 zâne și 1000 de licurici să îți spună despre cât e de bine să trăiești într-un oraș fără

prin zăpezi uriașe călătoream într-un singur șir prelung mai cădea câte unul dintre noi ne mai opream câteodată să bem un ceai fierbinte la marginea zilei urcam greu din ce în ce mai greu anii se tot

oamenii? o pată de culoare doar o pată de culoare îți spuneam 1 2 3 4 5 6 riduri ai îmbătrânit prietene doar vocea ta despică uneori atât de sigur îndepărtarea amară lumina aceasta cât de amară? mai

prietene, tăcute cuvintele mele îți așează alb de zăpadă pe umăr am deschis astăzi fereastra mai aproape de lacrimă cu un semn din fântâni se ridică o ceață grea prevestind însingurări cu trup de

nu știu cine aprinde acum luminile orașului doar trec uneori pe străzi cu umerii aduși înainte sunt ca și voi pacientul unui veac muribund port asupra mea toată rănile sângerânde înscrise în

am să îți vorbesc despre femeile frumoase și libere nu despre cele care își ascund cu frică anii și fotografiile de dată recentă prin sertare care își pun pe pereți în rame aurii și

cuvinte cuminți au trecut astăzi pe strada mea privindu-ți tăcerile vin și îți spun că desigur vom trece printre vârstele noastre adunând cuvinte pentru mai târziu deschide ușa deschide

nu îți dă nimeni nimic toți așteaptă cuminți ca niște căței de lapte să îi iubești să îi strângi în brațe să îi aduni lustruiești piepteni să-i speli de păreri de rău de boli văzute și nevăzute de

o noapte întreagă am împachetat spaima de moarte în celofan albastru am așezat-o frumos într-o cutie veche de tablă în cutia aceea primisem de la prietenii mei turtă dulce aromată din belșug cu

dincolo de luxuriantele plantații ale verilor noastre de astăzi un cort uriaș am întins până hăt către soare odihnim uneori la umbra lui cu prefăcută sfială /până aici aproape nimic important așa va

nu mai era nimeni să îți vorbească despre oameni cu fețe blânde sau despre familii uriașe cu unchi hâtri și mătuși guralive tăceau toți ascunși printre cutiile goale din pod în lumină puteai observa

să te trezești cu încă o dimineață agățată de umărul firav ca într-o carceră abia respirând repetând un pas tremurător prin fereastra deschisă intră un soare bolnav se pune la masă și

mizantropia mea așteaptă indiferența lumii să răspundă la apel uite ăsta e părul danei banu a fost cândva negru acum e roșu cu accente venețiene astea sunt mâinile danei banu ele scriu dintotdeauna