Dana Banu

oamenii? o pată de culoare doar o pată de culoare îți spuneam 1 2 3 4 5 6 riduri ai îmbătrânit prietene doar vocea ta despică uneori atât de sigur îndepărtarea amară lumina aceasta cât de amară? mai

pe sticla ferestrei desenez o gară albastră un tren de jucărie (are desigur o locomotivă cu abur) un munte rucsacul plin cu zăpadă ușa încuiată luminile stinse intru apoi în gara albastră urc în

cresc zăpezile peste acoperișurile celor fără de casă e ceață prin lume și vremea-i călătoare de-acum lumina-i dalbă lină e lumina voci de copii se aud pe la ferestrele noastre închise cel exilat

vorbește cu mama ta oricum nu îți va spune absolut nimic genial neașteptat sau tulburător niciun sfat astăzi de la ea pentru tine nici ieri și nici mâine vorbește cu mama ta într-o zi un bărbat te

doar strigătul tău se mai aude aici casele cu frontoane roșii ne privesc prin ploaie amar trec zilele înspre iarnă hai hui câte anotimpuri îți acoperă glasul câte dricuri își latră în poarta lumii

suntem cu siguranță cei mai normali din orașul acesta niciunul dintre noi nu își mai are nici cămașa nici vesta doar noaptea coboară într-un cerc auriu ne privim câteodată pieziș să vedem care-i mort

urla viața despletită pe străzi dați-mi veneticilor o moarte să pot pleca de aici nimeni nimic liniște în cer și pe pământ flori la ferestre grâu în ghivece de plastic femei alăptând prunci

am să ies și din această dimineață clătinându-mă cu orgoliu feroce înjurându-mă în gând pentru melancolia apoasă pentru nostalgia bine întreținută (daimonului cu oase de fier îi voi trage cu

nu sunt un om prea grăbit trăiesc puțin și pe îndelete iubesc mai cu seamă cuvintele bărbații înalți orașele îndepărtate inima mea nu e nici cuminte nici tristă nici matură nici

să știi că eu trăiesc uneori locuiesc în tine și nu vreau să plec de aici aud oameni strigându-și singurătățile albe și nu îmi e milă de ei nu îmi e așa să știi ies rar prin lume și mă întorc foarte

deasupra cimitirelor lumii astăzi se deschide lumina stau la masă cu toți cei plecați pâinea mi-o împart cu ei și cuvântul de asemenea oriunde plec ei vin după mine în șiruri lungi care urcă până

nu vreau să plec nici la paris nici în spania nici în port au prince când trec pe străzi oamenii îmi zâmbesc frumos am un fes colorat și un palton vechi și necăjit mă așez pe o bordură tu mă

Recunosc, m-am îndreptat spre lansarea celor două cărți semnate Elena Toma cu o curiozitate intactă, voiam să cunosc autoarea și să observ îndeaproape oamenii care o înconjoară. Am întâlnit-o în fața

ploaia deschizându-ți fereastra în așternut doar tiparul trupului meu o zi ca toate celelalte străzile înghit pe nemestecate oameni case și întâmplări peste umărul tău mereu apune un soare vocea ta

trece uneori prin ceață un om nu știu cine e nu îl recunosc are ochii unui zeu crescut în captivitate ochii străbunicii mele dinspre tată țiganca furată din șatră de un învățător român mult prea

foarte aproape de mușuroaiele nopții mă întreb cât costă o iarnă cu oameni de zăpadă și prieteni respirându-și prin geamuri închise tristețea frunze uriașe acoperă absența pelerinilor dinspre capătul