Și ce mai faci tu, Dana Banu?

Scriu, mai bine spus încerc să scriu, cuvinte pentru capătul de an al lui Daniil, le colorez frumos, le așez în cutii de carton ieftin și le arunc la gunoi fără să stau prea mult pe gânduri, încerc să-i decupez niște sentimente sau măcar niște impresii de moment cu fireturi strălucitoare și glanț dar nu prea îmi iese nimic în ultima vreme. Ba da, îmi iese, o tuse ciudată și aproape măgărească în care îmi vine să-mi bag picioarele discret dar direct, cine mă aude se sperie automat și o ia la fugă spre cele dealuri îndepărtate, musai trebuie să ajung la doctorul de Grig care mă tot sună și mă întreabă dacă nu m-am săturat să stau cu febră și fără să iau medicamente de vreo lună. Uite că stau, până la primăvară am să tușesc și am să fumez de ciudă și de iarnă și de întâmplarea întâmplărilor. Scriu cuvinte pentru Daniil, încerc să le scriu adică, le încep dar nu le pot duce până la capăt, desigur nu e febra de vină. Mă întreb câteodată, de exemplu acum, la ce or fi folosind în lumea asta a mea bărbații ciudați, înalți, pictori și prieteni de prea multă vreme. Deschid fereastra larg, aerul rece mă izbește în spate, rezist, încerc să mă trezesc la realitatea pe care nu i-o pot împrumuta, nu i-o pot înlocui, nu i-o pot dărui. Sărbătorile vin cu voci de copii care colindă prin bloc, toată lumea se încuie bine prin casă, nu care cumva să le deschidă ușa, nu care cumva să își împartă caltaboșii, toba și cozonacii de la supermarket cu ei. Astăzi am aflat că Doamna Mea de pe Calea Victoriei a murit, era o femeie bătrână și cerșetoare căreia îi dădeam câteodată câțiva bănuți și cu care mai povesteam despre bucureștiul vechi, despre oameni, despre vremea când era ea profesoară și avea un soț care o iubea, înainte să își piardă și casa și soțul și rostul. Astăzi m-am tot gândit iar și iar alergând prin cercul meu cu frigul pe umeri, că nimic nu are importanță, toate cuvintele pe care le trudim, cărțile, neroziile virtuale sau nu, lumile pe care ni le construim cu patimă, le decorăm în culori vii și ni le așezăm apoi la rever pentru încă un marș trimfător, nu au niciun rost, chiar că nu fac ele cât zâmbetul cald al Doamnei Mele sau cât tristețea ciudată și din ce în ce mai îndepărtată a lui Daniil. Îmi pare rău că nu pot învârti pământul ăsta după bunul meu plac, îmi pare rău că nu știu să tac sau să vorbesc doar atunci când trebuie, îmi pare rău că nu pot dărâma acum pe loc câteva ziduri și că nu pot demola toate blocurile astea stupide și mai ales că nu pot să scriu un vers care să aducă lumii seninul pe care eu îl doresc. Îmi pare rău, doar atât mai pot spune, îmi pare rău că mă înregimentez și eu în lungul șir al celor care se încuie în casă și tac consumându-și cu nesaț tristețile cretine și fără de har. Jurnalul meu e necăjit astăzi, tușește și chiar că m-am plictisit de el. ....................................................... Unde e, Daniil, țara aia inocentă? Unde e, Doamna Mea, țara aia inocentă?