Dacian Constantin

în fond blestemul e autentificat de faptul că cel care îl poartă habar n-are de existența lui codul meu 2770608364241 care se scrie în fiecare zi incapabil să urle răzbate ca sângele fresh prin

nu stă în puterea lui Dumnezeu să mă coboare în mine. de aceea, ție aș fi vrut să mă rog, bărbatul meu dus prin lume să adoarmă soldații, aș fi vrut să îngenunchez în litera morții să mă

Ești cel mai bun. Dintre cei mai buni. Nu contează pe ce loc ieși în topuri, tu tot ești cel mai bun. Aș putea să vreau să fii mai bun decât atât, dar știu că o vrei tu îndeajuns. Ești cel mai bun și

știu drumul acesta ca pe podișul din palmă îi măsurăm pașii cu două perechi de sandale dacă ai timp de ce n-ai veni să ne luăm lumea-n cap și s-o ducem în vale dezlegați de minune obosiți de

lumina crestată de crengi dă avize vederii nunațele lui Verde se adună în iris făcându-l puiet de-abia aștept zic de-abia aștept să m-afund în privirea ta ca-ntr-o pădure numărându-ți

parfumul acesta lasă peceți peste aer ca și Patrocle scotocesc dumbrăvile adunând pietricele - coasta ta e un drum nebătătorit - în colțul ochiului mijește un alt simț îl dedic păcii care

nu mă mai vindecă nimic nervii munților au năucit toți vracii îi vezi și tu cum fug cu globuri în picioare Blasfemie Nu există lavă rece și nici fuziune între rugă și rug să-ți spun mai bine

daca în fiecare ușă ar sta promisiunea pe care o dă fereastra teii ar locui pe scara blocului și fix în porți dându-ne binețe am inventat cheile ca să ne distrăm cu mâinile pe

aștept de mult noaptea asta cu frici un uriaș o măsoară cu palmele și-mi spune că ai să vii din toate direcțiile într-o ambuscadă de prisme până la mine-s năluci la orice colț de îndoială și

uneori pot croi limpede șorțuri depărtării să nu pătăm autostrăzile cu dorurile noastre desigur nimeni nu știe că în copaci locuiesc patimi mascate cu crengi și că lacrimile noastre sunt

îmi mișună dropiile sub piele dar încă te mai iubesc cu toate simptomele verii nu alung nici o corabie nu opresc nici o petală din cădere las degetul tău să îmi fure liniștea inelul să

se prea poate sa se duca naluca inima mea uneori cu liftul intre etajele sertarele treptele schelele tale sa sara prea libera un parleaz sa sape o matca in care sa te bea orice numai sa te

culcată pe spate ascult gâlceava ierbii intrigantele subțiri dau lecții de fior m-ar trece printre degete m-ar planta cu propriul meu suflet lângă ele iau aerul în felii și-l adorm între

din păcate nimic nu mă poate ucide nimic nu mă termină nimic nu mă poate odihni eu mi-am chemat într-o seară morții eu am suportat sosirea morților eu le-am spus că am văzut dinspre obrazul unui

n-o să devii zeu pentru că mâna mea intră în pieptul tău păros și îți palpează inima cârligul te prinde de ceafă iar de mijloc ți-am atârnat corzile ghimpate pe care le smucesc

(am întrecut așteptările sângelui meu iată continuu poezia) * nu te mai uita ciuntit la prelungirea icoanelor în oameni lasă pe margine un bănuț o pătură o bucată de pâine mergi tot mai aplecat în

o cohortă de istorii concurează la scrierea acestui poem eu blând sfârtecata, mama lor, le pun căpăstrul în gură le domesticesc le dau pâine și apă și aștept să adoarmă e important să scrii atunci

i need a fuck buddy crăcănez cu greu dinții încleștați ai fermoarului ies din sac la vânătoare cu nările dilatate atât de tare că pot simți cum miros limbricii jucăuși dintr-o burtă

am ajuns la locul crimei cu întârziere evadasem din piele posibil să-mi fi rașchetat carnea pe dinăuntru cu dăltițe argintate de fapt iubirea era o frecție la piciorul lui dumnezeu cu inima stâlcită

ca un animal orb care se-ndreaptă spre țevile armei adulmec urmele tale cu sângele meu nu cu nările ghicesc în măruntaiele păsărilor sacrificate un patrulater de lumină o întâmplare cu

amărâtul meu călător ai palmele cenușă mi-e teamă de inima ta închisă lateral și de speranțele tale futile tu care ești înalt deplinule tu tu cel care nu încapi în oglindă în lumină în rame