Sonet LXII (traducere/adaptare după W. Shakespeare)
M-a prins păcatul dragostei de sine
Cu tot cu suflet și cu ochii-mi lași
În gheare și nu-i leac să mă aline
Căci inima i-a devenit
Fi’ndcă steaguri negre sufletele poartă,
Fi’ndcă pretutindeni nu mai sunt perechi
Și-n ferpare scrie că iubirea-i moartă,
Viața o să-mi fie solitar priveghi.
Aș putea-nvia-o într-o altă
Trenul se arcuiește ca un șarpe amorțit. În pântecul lui se îngrămădesc o mulțime de anonimi cu chipuri anoste, șterse, unii serioși, altii exuberanți, în a căror forfotă se ghicește, fremătând,
a rătăcit pe coridor nebunul
bătrân cu ochi fierbinți, în pijamale,
prin avalanșa paturilor goale
și reci, târându-și hotărât furtunul;
în ciuda junghiului acut din șale
și-a amintit că astăzi e
Spre fumul smead ce-mi dibuie ființa,
în calea viciului, precum un orb,
mă târâie bezmetică putința
pe care, însetat, în mine-o sorb;
scânteile le-ntâmpin în hotare
urzind din spuza fostelor
Regretul nu-i că ea îți aparține,
Iar eu revărs prinosul de iubire,
Ci este-acela că și ea pe tine
A pus gingaș de-a pururi stăpânire.
Iubirii voastre nu-i găsesc acuze;
Deși-o-ndrăgești știind
Aprilie – o horă de petunii;
Miresme moi și calde ce îmbată
În dimineți de miere câte-o fată
Și toți băieții ce-o privesc ca hunii.
Se umflă ziua; plouă câteodată
Și-apoi iar soare.
Motto:
„Nu există vindecare decât prin adevăr”
P. Creția
Trecutul nu „a fost”; trecutul există și este produsul ingrat și pururi prezent al imaginației și al memoriei. Dacă tu ești în el și el
N-ai chip. Tiparul frumuseții cere
Suava amintire de sub geană
A sfintei răstignită în icoană
Clipind cu umilință și durere;
Și-l măsluiești boindu-te în goană
Cu roșul de trădare și cu
Fiorul prin vertebre înșurubat coboară,
Căci n-am crezut vreodată că mintea mea din malț
Și inima-mi umflată ca un balon – ușoară,
Atât de sus cu tine eu pot să le înalț.
Juma\'te fericire și
Evaluând priapica banană,
mușcată în balansul din copac,
sau însoțit de puricii din blană,
țâșnind în intersecții la atac,
adoratorul formelor cochete,
cu tonusul sprințar, de vodevil,
își
După despărțire,
Toamna îmi apare
Ca o dioramă
Cu un colț de iad,
Ca o distopie,
Ca o revărsare
După lacrimi negre, a
Styxului din vad.
Nu mă mai salvează
Nicio disperare,
Visele-mi
În echilibru, pe curbura foii,
Mi-adăpostesc, orgolios, natura
Primăvăratică și ninsă, ura
Și furia, de tulburarea ploii;
Iar, mai apoi, căzând în somn de-a dura,
Pe patul strâmt, mă-ncăierez
Motto:
„Ce-ar fi dacă, într-o zi sau într-o noapte,
un demon s-ar strecura în singurătatea ta
cea mai profundă...”
F. Nietzsche – Știința voioasă
Ceva se sfârșește. Asta ar trebui să fie
E muzica prilej de plâns? Dulceața
Nu te-ndulcește, râsul nu-i de râs?
De ce iubești ce-ți întinează viața
Și dai la schimb dureri pentr-un surâs?
De corzile ciupite pe o liră
Îți tulbură
Încarc pistolul dragostei; ghiuleaua
de fier se-așează-obedient pe teavă
și-anchilozat într-o postură gravă
apas încet; se-mprăștie perdeaua
de fum obscur și-alearg fără zăbavă,
văzând cum
“Erau trei, sărmanii: doi copii și o mamă.
Și-o pâine!...”
Alexandru Depărățeanu - Mama
În jurul lumânării fără flamă,
Lihniți de foame, pruncii se agită,
Căci olmul greu și-mbălsămat de
Am jefuit din bogăția florii
Pistilul greu de sevă și aroma
Sărutului de\'albine ce sub pom\'a
Adus din ceruri ploile și sorii;
Le-am tăinuit pe unde primul Om\'a
Simțit sub limbă viermele
De îmi aud pianul, de mâna dreaptă-mi strânge
Pân’ la durere stânga, de olmul din batist
Mi-l recunosc, de ochiu-mi răsfrânt în sticlă plânge,
De-mi simt în gură fierea, înseamnă că exist?
Și de
Îmi bate toaca ritmul de trezire
În dimineața proaspătă de vară
Și-mi vine să alerg pe ulicioară
Năuc de freamăt și de fericire.
Când slujba istovește, se coboară
Un soare roș’ și tanțos ca un
Peste ani stațiunea și muntele nu s-au schimbat. Doar eu am îmbătrânit! Aceeași oameni cu pași moi și înceți pentru care timpul trebuie să aștepte, aceleași străzi monotone, tăcute și line, aceleași
Vom fi pe veci, închiși după zăbrele,
Cei ce se știu, se cer și se adună:
Eu un nebun pribeag și tu nebună
Oglindă a singurătății mele
Și-n nopțile zidite, fără lună,
Vom evada în zboruri
Întoarce-acum, domniță, privirea către pajul
Bolnav de poezie, ce ți-a adus în dar
Tăceri diamantine și a avut curajul
De-a-și scrijeli iubirea în piatra de hotar.
(Sunt treceri spre niciunde,
CV